search
top

Strategia Rusiei pe termen scurt (II)

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”

George Orwell, 1984

Cred că este important acest citat din romanul lui George Orwell, publicat în 1948. Deoarece reprezintă sinteza a ceea ce traversează Rusia la ora actuală. În ideea că Rusia, în tot decursul istoriei sale, a fost un stat prin excelenţă expansionist. Iar moştenirea trecutului nu poate fi ştearsă aşa de uşor. Permanent, Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar tentaţia imperială continuă să fie deosebit de puternică. Nu trebuie să ne gândim decât la faptul că Rusia are:
„O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive…
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale… Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (…suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.”
(Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008).
Astăzi, ne este mai clar ca niciodată, conducerea Rusiei a renunţat la ideea modernizării societăţii, revine la mentalitatea cetăţii asediate, prin care învinuieşte factorii externi de eşecurile proprii în încercarea de a transforma Rusia într-un stat modern. Astfel, transformarea Rusiei într-o autocraţie devine justificată în urma presiunii externe a duşmanilor tradiţionali, în speţă Vestul şi nu în ultimul rând, toţi cei ce sunt non-ruşi.
Starea societăţii ruse de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991 seamănă extrem de mult cu cea a celei germane de la 1918. Învinsă în primul război mondial, dar fără a-i fi teritoriul ocupat, germanii se simţeau frustraţi de faptul că, în ciuda propagandei active până ieri, aflau astăzi, în noiembrie 1918, că au fost învinşi, chiar dacă au suportat mari lipsuri tocmai în ideea că astfel vor contribui la victorie. N-au simţit povara supremă a învinsului, să vadă trupele inamice biruitoare defilând prin oraşele ei, instituind un regim de ocupaţie cu toate rigorile sale. De aici, ei s-au simţit păcăliţi de politicieni, şi-au inoculat ideea conform căreia ei şi forţele armate au fost trădaţi de politicienii fricoşi sau vânduţi. Prin această perspectivă putem înţelege mai uşor frământările societăţii germane interbelice, detronarea kaiserului şi republica de la Weimar, precum şi fulminanta ascensiune ulterioară a unei forţe politice aproape inexistente în primii ani condusă de un lider cvasinecunoscut, dar care le-a promis revenirea la gloria de odinioară. Acest lider se numea Adolf Hitler.
La fel, ruşii au aflat de disoluţia Uniunii Sovietice, cu toate problemele ei, dar fără un război şi fără vreo ocupaţie militară. Greutăţile unei tranziţii prost gestionate i-au aruncat pe majoritatea spre ideea de a vota spre lideri care promiteau ordine, stabilitate şi revenirea la gloria de odinioară. Ideea ciclului de douăzeci de ani menţionată într-un articol precedent îşi găseşte aplicarea şi aici. Deziluzionaţi de eşecul modernizării Rusiei, chiar dacă vânzările de resurse energetice şi materii prime au un curs ascendent, dar cetăţeanul de rând nu simte asta, ruşii revin la ideea imperială, conform căreia, chiar dacă o ducem greu, suntem temuţi şi respectaţi. Iar conducerea actuală a Rusiei simte asta, şi dă poporului ce îşi doreşte. Oricum, ar fi fost greu de crezut că o mentalitate imperială, cuceritoare, prezentă timp de mai bine de trei sute de ani poate dispărea în douăzeci de ani.
Şi pentru a satisface această tendinţă, Rusia şi-a asigurat pe termen scurt două flancuri, urmând să preseze pe cel de-al treilea, cel vestic.
Mai fac o analogie istorică cu Germania interbelică. Şi Hitler s-a străduit să se asigure spre est, înainte de a-şi arunca trupele spre vest. A încheiat pactul de neagresiune cu Stalin la 23 august 1939, apoi germanii şi sovieticii au ocupat împreună Polonia. Stalin a avut mână liberă să atace Finlanda, să ocupe ţările baltice şi Basarabia şi Bucovina de Nord de la România. Hitler şi-a dus nestingherit războiul în vest. În tot acest timp, lucru mai puţin amintit în istorie, colaborarea dintre cele două regimuri totalitare, între Hitler şi Stalin, era perfectă. Uniunea Sovietică era principalul furnizor de materii prime pentru Germania, în schimb, instructori germani antrenau trupele sovietice şi le dotau cu armament performant. Hitler a atacat vestul doar când a putut fi sigur de bunăvoinţa şi alianţa altor puteri, ca şi Uniunea Sovietică, Italia aliată şi Spania recunoscătoare.

Din nou despre strategia actuală a Rusiei

Am văzut că după ce şi-a securizat flancul estic şi cel sudic, Rusia s-a îndreptat cu toate forţele spre vest. Ucraina s-a predat fără luptă, iar acum Rusia îşi mută pionii mai departe. Nu trebuie să vedem neapărat această expansiune sub componenta ei strict militară. De altfel, Ucraina s-a predat fără să se fi tras un singur foc de armă. Cu toate acestea, Rusia a obţinut aproape la fel de mult ca şi cum ar fi ocupat militar Ucraina. Baza navală de la Sevastopol, o mulţime de contracte economice, revenirea FSB-ului (fostul KGB) pe teritoriul ucrainean, în vecinătatea României şi a NATO, sunt victorii majore ale Rusiei, din nou, fără a trage vreun foc de armă. Sun Tzu spunea că un bun strateg este cel ce învinge inamicul pe câmpul de luptă, dar cel mai bun strateg este cel care obţine victoria fără luptă. Din acest punct de vedere, ruşii s-au dovedit cei mai buni strategi. Iar acest lucru nu poate fi decât un impuls de a merge mai departe.
Iar acum, Rusia o face metodic, cu răbdare, folosindu-şi toate atuurile. Lenin spunea „capitaliştii ne vor oferi spre vânzare tocmai funia cu care îi vom spânzura”. A avut mare dreptate. Ca de obicei, vestul închide ochii asupra pericolului potenţial doar pentru unele avantaje economice sau pentru câţiva metri cubi de gaz în plus în conducte.
Gemania încheie un acord cu Rusia, sub un consorţiu condus de fostul cancelar Gerhard Schroeder, pentru construirea unei conducte de gaz prin Marea Baltică, Nordth Stream, destinate să ocolească Polonia şi ţările baltice, viitoarea ţintă de expansiune a Rusiei. Franţa furnizează Rusiei porthelicoptere de clasa Mistral, practic funia cu care vestul poate fi spânzurat. De fapt, nu neapărat vestul mai îndepărtat, ci noua Europă, ţările Europei Centrale, tocmai cele care abia s-au desprins de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Unde vor fi plasate cele patru porthelicoptere? În Marea Neagră şi în Marea Baltică, o permanentă ameninţare spre România, Moldova, Bulgaria, Georgia, Polonia şi ţările baltice. Credem că spiritul Ialtei a trecut? Se pare că nu.
Revin puţin la istorie, pentru a explica spiritul duplicitar al Franţei, deoarece nu este o premieră. În secolul XVI, când toată Europa tremura de spaima Imperiului Otoman ajuns la apogeu sub conducerea lui Soliman Magnificul, când se cerea mai mult ca şi oricând unirea eforturilor vestului împotriva ameninţării otomane, Franţa, prinsă în luptele împotriva Spaniei şi a Habsburgilor, face ceva nemaivăzut. Încheie o alianţă cu Soliman Magnificul, cu duşmanul creştinătăţii, fapt care aduce flota turcă, fără luptă, tocmai la Marsilia. Ca o paranteză, în acea perioadă de apogeu a otomanilor, când Ungaria era desfiinţată în urma bătăliei de la Mohacs, la 1526, domnul muntean Radu de la Afumaţi lupta de unul singur contra imensului imperiu, ducând douăzeci de bătălii în scurta sa domnie. Mai târziu, la 1683, când Viena era asediată de turci, Franţa a refuzat să-i vină în ajutor, sperând că turcii îi vor rezolva problema rivalităţii cu habsburgii, dar pierzând din vedere pericolul ce-l reprezentau turcii prin instalarea lor în centrul Europei. A fost nevoie de intervenţia Poloniei, prin Jan Sobieski, să salveze Europa. Cu toate acestea, o sută de ani mai târziu, Austria salvată de polonezi participa bucuroasă alături de Rusia şi Prusia la a treia împărţire a Poloniei (1795) care va şterge de hartă acest stat până în 1918. Învăţătura şi recunoştinţa istoriei. Iar astăzi, Franţa, furnizează armament performant Rusiei, precum şi transfer de tehnologie NATO de vârf unui potenţial inamic, Rusia, care nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea faţă de NATO, ba chiar la trecut ca şi ameninţare principală în noua sa doctrină de securitate.
În fine, Rusia se asigură în privinţa principalelor forţe economice şi politice din UE, membre NATO. O face şi cu Italia, prin acorduri energetice, dar şi profitând de caracterul premierului Berlusconi, un politician care pare că îmbrăţişează modelul rusesc, insistând pentru o lege care pedepseşte cu închisoarea publicarea în presă a interceptărilor telefonice, din moment ce tocmai aceste interceptări l-au pus în posturi delicate. O lege pentru a proteja un om, un lider de moment, un pas spre autocraţie.
După ce a legat prin interese principalele puteri din UE, Rusia are câmp liber de acţiune în zona considerată de ea de interes. Aceste puteri nu vor interveni, sau o vor face cu o jumătate de gură, lăsând Rusiei ceea ce doreşte, câmp liber de acţiune. Dublat de penetrarea economică, va fi cu atât mai uşor. Celor ce vor clătina din cap neîncrezători când vor citi aceste rânduri, le pot aminti exemplul Georgiei din 2008. Ce au făcut ţările UE, înafara unor proteste formale? Preşedintele francez Szarkozy s-a agitat mai mult, a fost la Moscova, doar era preşedintele în exerciţiu al UE. Dar dacă Franţa ar fi fost legată atunci de contractele comerciale de acum, iar dacă forţa rusească de atac ar fi plecat de pe porthelicopterele de fabricaţie franceză, credeţi că Szarkozy ar fi fost la fel de vocal? Mă îndoiesc. Referitor la scopul la care vor fi folosite porthelicopterele, să-l ascultăm pe un general din Statul Major Rus, care spunea că dacă Rusia ar fi fost dotată cu astfel de porthelicoptere, conflictul cu Georgia din 2008 ar fi durat doar 40 de minute. Poate n-ar fi avut atunci ocazia să piardă patru avioane de luptă. Declaraţia generalului poate fi hazardată, dar dă o indicaţie asupra scopului achiziţionării de către Rusia a acestor porthelicoptere, pe care Franţa, în goana după profit (întărind replica lui Lenin, conform căreia „capitaliştii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”) se vor grăbi să le vândă, împreună cu tehnologia lor de fabricaţie.
Revenind, gândiţi-vă la situaţia existentă în următorii trei-cinci ani, poate chiar mai devreme. Europa Occidentală, legată de Rusia prin contracte comerciale şi de furnizare gaze, chiar şi de armament, cum am văzut cazul Franţei. Europa de Est, sub presiunea Rusiei, presiune la care nu vor putea face faţă, iar Europa Occidentală nu va interveni în nici un fel pentru ele.
Nu mă refer aici neapărat la presiune militară, ci la presiune politică. Este vorba de un nou război rece, dar mai subtil, şi dus doar între Rusia şi Europa de Est, cu o Europă de Vest indiferentă şi cu SUA orientată spre parteneriat cu Rusia, cel puţin sub administraţia Obama. Dacă credeţi că exagerez, îl citez pe Teodor Baconsky, ministrul român de externe, într-un interviu din 15 iunie 2010, după revenirea de la Washington: „Din discuţiile pe care le-am avut cu diverşi oficiali americani, a rezultat reconfigurarea concepţiei politice globale a SUA. Am înţeles de pilda că noua administraţie doreşte să antreneze Federaţia Rusă într-o relaţie constructivă, pe termen lung. Americanii vor rămâne prezenţi în Europa, dar, în locul tradiţionalei abordări axate pe „încercuirea” Rusiei, apare jocul de interes reciproc, bazat pe temele comune sub raport strategic, dar şi economic.” Despre temele comune sub raport strategic, şi la Ialta se poate spune că s-au discutat tot genul acesta de teme.
Deci, vor începe presiunile asupra ţărilor baltice, ţinând cont de importantele minorităţi ruse de pe teritoriul lor, dar şi asupra Moldovei, ea fiind ţinută ostatică de Transnistria, în plus faţă de minoritatea rusofonă. Scopul acestor presiuni este instalarea de puteri prietene sau favorabile Moscovei. Odată acestea instalate, vor trebui consolidate, întreaga clasă politică urmând să fie prinsă într-o ţesătură de mreje şi interese ale Moscovei. Vă mai amintiţi actualele scandaluri de spionaj în favoarea Rusiei printre politicienii baltici? Sau de atacurile informatice asupra Estoniei, după mutarea monumentului de la Talinn? Oricum, Rusia nu se va opri aici. După ce va obţine guverne favorabile în ţările baltice şi un acces mai sigur spre Marea Baltică, sau concomitent, va pune presiune pe Polonia, aceasta din urmă prinsă din nou între Rusia şi o Germanie favorabilă Rusiei. Cu o mare parte din elita politică dispărută în urma tragediei aviatice de la Smolensk, se poate ca Polonia să-şi găsească mai greu lideri suficient de puternici care să reziste cu succes. Reamintesc faptul că Polonia a blocat multe iniţiative ale UE referitoare la Rusia, iar în schimb Rusia a interzis importurile de carne de porc din Polonia pe motiv că nu îndeplinesc standardele de calitate pentru piaţa rusească, deşi le îndeplinesc pe cele UE. Asemănător cu interdicţia importului de vinuri din Republica Moldova, sancţiuni economice pentru cedări politice. Exemple sunt nenumărate, ca şi cele referitoare la oprirea gazelor în plină iarnă, pentru a disciplina Ucraina.
Aceasta este situaţia în zona de nord, spre Marea Baltică, unde ar putea fi plasate unul sau două dintre porthelicopterele franceze Mistral. Dar zona mai complexă este alta, unde suntem vizaţi direct.

Ofensiva rusă în Marea Neagră

Nordul Mării Negre este asigurat în totalitate prin cedarea Ucrainei şi subordonarea ei completă, Crimeea devenind vârful de lance înfipt în mijlocul mării, iar portul Sevastopol, cedat Rusiei cu acte în regulă până în 2042, vârful de lance. Dar aici interesele Rusiei se întâlnesc cu cele ale unei alte puteri importante cu tendinţe de supremaţie regională. Este vorba de Turcia.
Ascensiunea Turciei a început deja să se manifeste deschis. Cu o populaţie şi o economie în creştere, Turcia se simte frustrată de repetatele amânări în privinţa aderării la UE, a cărei perspectivă devine parcă tot mai îndepărtată. Conducerea politică a Turciei, seculară prin constituţia dată de Mustafa Kemal Ataturk, al cărei garant rămâne armata, devine tot mai oscilantă, iar în ultima vreme tot mai deschisă către un fundamentalism încă moderat, urmând trendul preferinţelor populaţiei. Turcia a fost secole de-a rândul un imperiu, iar această moştenire nu se uită uşor. Frustrată de amânările UE, Turcia caută un paliativ, cel mai la îndemână fiind tendinţele hegemonice zonale, mai ales prin faptul că acest deziderat pare deosebit de accesibil.
Ani de-a rândul, între Turcia şi Israel a fost o alianţă militară cimentată de interese comune, cum ar fi menţinerea sub control a tendinţelor hegemonice ale Siriei, Irakului şi Iranului. Paradoxal, Turcia avea relaţii bune tocmai cu aceste state într-o privinţă de importanţă capitală pentru cele patru state: menţinerea sub control a populaţiei kurde grupate masiv în zona de graniţă a celor patru state. Irakul a dispărut ca şi ameninţare majoră, în urma invaziei americane din 2003, (cu toate că au refuzat deschiderea unui front de nord prin Turcia tocmai de teama posibilităţii de emancipare a kurzilor, în schimb parlamentul acceptând posibilitatea ca armata turcă să execute raiduri împotriva kurzilor de dincolo de graniţa irakiană), dar Turcia s-a trezit cu o minoritate kurdă autonomă cu capitala la Mossul. De aici interesele comune cu Siria şi Iranul au crescut în importanţă. Dublate de creşterea tendinţelor fundamentaliste din societate, relaţiile turco-israeliene s-au cam răcit şi au trecut în altă fază, de confruntare. Turcia încearcă să ocupe locul de lider al mişcării musulmane din regiune, fapt care ar face ca întreaga lume islamică să graviteze în jurul ei. Aici poate fi găsită şi explicaţia sprijinului pentru convoiul spre fâşia Gaza, care a iritat aşa de mult Israelul.
Aici se deschide un al doilea front al confruntării ruso-turce, cel al Asiei Centrale. Locuite în majoritate de populaţii turcice, ascensiunea acesteia le atrage spre Istambul, în detrimentul Moscovei, şi intrând în coliziune cu interesele altor puteri infiltrate mai nou în zonă, cum ar fi SUA şi China. În sudul Caucazului, Azerbaidjanul s-a orientat deja spre Turcia, frustrată de pierderea regiunii Nagorno-Karabah, un conflict îngheţat de pe vremea Uniunii Sovietice. În contrapartidă, Armenia se orientează spre Rusia, prinzând Georgia slăbită la mijloc. Dar nici Rusia nu stă prea bine la graniţa cu Georgia. Deşi stăpâneşte Abhazia şi Osetia de Sud, mai la nord, între propriile graniţe, are dificultăţi cu Cecenia, Daghestanul, Inguşeţia, cu sub 5% etnici ruşi, chiar şi Osetia de Nord, cu 23% etnici ruşi. Iar dintre aceste popoare, unele sunt musulmane, cu tendinţa de a se îndrepta spre Turcia, iar acest lucru i-ar pune în dificultate pe ruşi, deoarece dacă pierd aceste republici, pierd Caucazul, iar de aici calea este deschisă în interiorul Rusiei. Este ceea ce spuneam şi despre zona vulnerabilă din est, din Siberia, la penetrarea chineză.
Ruşii presează acum spre vest, dar trebuie să se grăbească, deoarece în curând vor trebui să se întoarcă spre est. Iar până atunci doresc un cordon sanitar, de genul celui din Războiul Rece, cu state satelit, şi mai mult, cu Germania, Franţa şi Italia prietene sau neutre, şi cu SUA binevoitoare sau neutră, dacă nu chiar parteneră.
Deci presiunea va creşte rapid spre zona noastră. Problema României este că ea este legată din multe puncte de vedere cu Moldova, iar presiunile asupra Moldovei vor trezi, vrând-nevrând, reacţii şi sentimente în România. Aceste presiuni vor deveni vizibile cu apropierea referendumului şi alegerilor din ţara vecină. Mai este puţin până atunci.
Pentru noi, cea mai bună mişcare diplomatică ar fi întărirea parteneriatului cu Polonia, precum şi un parteneriat cu Turcia, pe multiple planuri, inclusiv militar (din fericire, ministrul de externe, în acelaşi interviu, vorbea despre acest parteneriat). Asta faţă de altele despre care am mai vorbit într-un articol precedent.
În fine, trebuie să rezistăm, împreună cu aliaţii est-europeni, deoarece, din fericire, Rusia nu are capacitatea unui efort maxim îndelungat, întins pe mai mulţi ani. Odată, undeva, o supapă va răbufni, fie că va fi vorba de Cecenia sau altceva, iar puterea rusă va intra într-o fază descendentă, lăsând şi Ucraina, sau o parte a ei. Sau, cazul cel mai nefericit, confruntată cu o situaţie internă şi în criză de timp, Rusia va recurge la ultima soluţie, dublând presiunile politice cu cele militare. Iar atunci va fi nevoie de o coaliţie care să se poată opune, precum şi de sprijinul vesticilor. Iar această situaţie are enorm de multe necunoscute.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

top