search
top

Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Razboiul fara sfarsit al Caucazului

Al doilea eveniment de importanţă majoră petrecut în primăvara aceasta şi care a şubrezit serios sistemul de securitate al Rusiei s-a întâmplat chiar la Moscova în aprilie 2010. Două explozii puternice în metroul moscovit, nu departe de Piaţa Lublianka, au ucis 39 de oameni şi au rănit mai bine de 80. O lovitură puternică dată Rusiei şi siguranţei de sine afişată permanent de liderii ruşi, care se dovedesc incapabili să-şi protejeze capitala. Aceste explozii au fost urmate de altele, în Daghestan şi alte părţi, ultima petrecându-se acum câteva zile la Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, cu peste 50 de victime.
Doku Umarov, emirul autoproclamat al „emiratului” ce cuprinde nordul Caucazului aflat între graniţele Rusiei, şi-a asumat responsabilitatea atacurilor. Un nou Shamil Basaev este pe cale de a se naşte, după dispariţia primului, în 2006. Trebuie menţionat şi succesul actual al FSB-ului, care a reuşit să-l decridibilizeze oarecum în ochii susţinătorilor şi locotenenţilor săi, ca dovadă unele înregistrări difuzate conform cărora unii dintre ei nu-l mai recunosc ca şi lider, deoarece acesta ar avea intenţia să se retragă. Totuşi, riposta militară a Rusiei în Cecenia cam bate pasul pe loc, săptămâna trecută autorităţile anunţând triumfalist uciderea a zece insurgenţi. Dar bombele continuă să facă victime, iar lucrurile nu se vor opri aici.
Este de înţeles, dacă luăm în calcul perspectiva istorică a zonei.
Permanent, această regiune s-a aflat la confluenţa imperiilor, ajungând într-un târziu sfera de interes a Persiei, Rusiei şi Turciei. Expansiunea rusă capătă preponderenţă asupra zonei, dar va fi nevoie de mai bine de o sută de ani pentru ca ruşii să se înfigă bine în zonă, cel mai lung război purtat de Rusia. Totuşi, nu o vor stăpâni niciodată complet şi sigur. În secolul XIX, ruşilor le-a luat mai mult de o generaţie să-l neutralizeze pe mullahul Shamil, războinicul daghestanez devenit erou al populaţiilor musulmane din Caucaz. Marele scriitor rus Lev Tolstoi a lăsat pagini memorabile despre aceste evenimente.
Prăbuşirea imperiului rus în 1917 şi ascensiunea celui sovietic în perioada imediat următoare a lăsat o mică gură de oxigen în regiune, reprimată rapid de comuniştii victorioşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane alături de vânătorii de munte români din Divizia a 2-a Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, s-au apropiat în Caucaz la mai puţin de 40 de kilometri de Groznâi, Stalin, nesigur pe populaţia indigenă, i-a deportat în masă în Siberia. Au trecut mulţi ani până ce supravieţuitorii s-au întors, transmiţând generaţiilor următoare relatări despre masacrele şi atrocităţile la care au fost supuşi, adăugând o nouă dimensiune urii faţă de ocupant, ură a unui popor războinic şi neînfricat. Colapsul Uniunii Sovietice a grăbit manifestarea veleităţilor de independenţă în Caucazul musulman, împărţit şi reîmpărţit între republici, în ideea clasică de „divide et impera”, la fel cum s-a petrecut şi cu împărţirea teritoriilor româneşti între Republica Moldova şi Ucraina.
Djohar Dudaev, general sovietic cu ascendenţă cecenă, care a cunoscut pe viu în tinereţe grozăviile deportărilor în Siberia, marşează pe independenţa Ceceniei, fapt care va duce la primul război cecen, între 1994 şi 1996. Rusia, cu soldaţi nepregătiţi, are pierderi masive, iar Boris Elţin este nevoit să încheie pace, chiar dacă Dudaev este ucis de o rachetă ghidată după semnalul telefonului său mobil. Este o recunoaştere de facto a independenţei Ceceniei, chiar prin tratatul de pace încheiat şi semnat de Boris Elţin între Federaţia Rusă şi Republica Cecenă Ichkeria, care, după spusele lui Elţin, avea “însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război”.
A venit vremea lui Putin, noul lider care nu putea tolera situaţia. Pretextul noului război cecen l-au reprezentat exploziile unor bombe la Moscova, Buinansk şi Volvodonsk care au ucis 293 de oameni şi au rănit 651. În ciuda semnelor de întrebare asupra originilor acestor explozii, mai ales după episodul Riazan, când bomba din subsolul unui bloc de aici a fost dezamorsată şi suspecţii presupuşi a fi pus bomba s-au dovedit a fi agenţi FSB, s-a declanşat al doilea război cecen. Cei ce au încercat să pătrundă misterul de la Riazan au murit în circumstanţe misterioase, cel mai cunoscut fiind Alexandr Litvinenko, care a scris chiar şi o carte despre asta. La fel, Iuri Scenonecikin, membru în Duma rusă care a iniţiat două moţiuni despre acest eveniment, a murit inexplicabil, probabil otrăvit cu o substanţă radioactivă, probabil thalium, chiar înainte de a pleca în Statele Unite să se întâlnească cu o delegaţie FBI, în 2003. Alt deputat, Serghei Iushenkov, care a iniţiat o investigaţie asupra evenimentelor, precum şi a altor subiecte sensibile din Rusia, cum ar fi criza ostaticilor de la teatrul Nord-Ost din Moscova din 2002, a fost împuşcat mortal la 17 aprilie 2003 lângă casa sa.
Al doilea război cecen a continuat şirul de orori, şi practic continuă şi în ziua de astăzi. Ruşii n-au putut zdrobi rezistenţa cecenă, dar s-au folosit de cea mai bună armă disponibilă: clanurile. Pentru noi pare greu de înţeles acest aspect deosebit de pregnant în cultura şi societatea central asiatică şi nu numai. Chiar şi în Africa, tribalismul şi clanurile sunt mai importante decât etnicitatea şi naţiunea, ultima de altfel aproape inexistentă în majoritatea societăţilor africane. Revenind la cele central asiatice, tribalismul transcede de secole etnicitatea şi chiar religia, pentru membrii unui clan mai importantă fiind legătura de sânge, apartenenţa la acel clan, decât faptul că sunt ceceni, uzbeci sau turkmeni sau chiar musulmani. În timpul războiului dus de URSS în Afghanistan, clanurile războinice au oscilat de o parte sau alta, luptând când de partea mujahedinilor, când de partea ruşilor, aşa cum le dictau interesele de moment ale liderilor de clan. Nu era nimic nefiresc în schimbarea loialităţii de pe o zi pe alta, la fel cum se întâmplă şi astăzi în Afghanistan.
Astfel, Rusia şi-a asigurat loialitatea lui Ahmed Kadârov, impus ca şi conducător al Ceceniei, dar asasinat de o bombă pusă sub tribuna oficială din Groznâi cu ocazia defilării din 9 mai 2004, ziua victoriei. Mai târziu, în 2007, fiul său Ramzan, a devenit oficial preşedinte al Ceceniei, cu binecuvântarea Rusiei, continuând regimul de teroare impus prin intermediul miliţiei conduse de către el. Totuşi, după cum se vede, nu a reuşit să pacifice regiunea, cu tot sprijinul soldaţilor ruşi şi al FSB-ului.
Şi nici nu prea ar avea cum. Lipsa sa de legitimitate este evidentă, fiind ţinut în funcţie doar de sprijinul neprecupeţit al trupelor ruseşti, iar rezistenţa împotriva ruşilor are rădăcini prea adânci, de circa trei secole, care nu pot fi şterse în câţiva ani.
Iată câteva din greşelile comise de ruşi aici în ultimii ani. Spre deosebire de americani în Irak şi Afghanistan, ruşii nu par capabili să facă diferenţa între combatanţi şi noncombatanţi. Nu neapărat din concepţie, ci mai degrabă prin implementare. Soldaţii din teren nu sunt pregătiţi, sau sunt prea temători, astfel că tratează orice civil întâlnit ca şi pe un terorist. Odată teritoriul ocupat, când nu ai în faţă un inamic clar, ci doar civili în aparenţă, trebuie să faci distincţia între potenţialii amici şi inamici. Aici apare termenul american de „win hearts and minds”. Trebuie să ucizi inamicii şi să protejezi civilii neutri, pentru a-i câştiga de partea ta, nu neapărat să-ţi fie aliaţi, dar cel puţin să rămână neutri. O lecţie pe care americanii au învăţat-o în Vietnam, cu costuri majore, dar pe care ruşii încă nu sunt capabili să şi-o însuşească. În Cecenia, ei continuă să aplice o politică de forţă, ucigând fără discriminare. Astfel doar radicalizează rezistenţa, transformând fiecare civil în potenţial opozant. Această tactică nu are cum să dea rezultate favorabile pe termen mediu şi lung. Ruşii s-au văzut implicaţi în fel de fel de răzbunări şi conflicte tribale, ajungând să susţină mafia locală şi să transforme războiul într-unul de exterminare de ambele părţi, tortura fiind la ordinea zilei, deoarece un prizonier va fi iremediabil torturat şi ucis, indiferent de care parte. O altă chestiune, această zonă a Caucazului a fost tot timpul lăsată subdezvoltată, ca o pedeapsă. Dar această politică a Kremlinului dintotdeauna se întoarce împotrivă, prin faptul că tinerilor nu le rămâne altă soluţie să iasă din sărăcie decât să se alăture mafiilor sau căpeteniilor războinice care invariabil vor ajunge să se confrunte cu soldaţii ruşi, văzuţi ca şi ocupanţi de trei sute de ani încoace. De asemenea, o circumstanţă agravantă o reprezintă sistemul de mafie şi clan, sistem de care Rusia nu s-a atins, protejând clanurile şi mafiile care sunt de partea sa, prin faptul că le-a oferit sprijin economic şi militar, precum şi putere politică, instalându-le la conducerea Ceceniei. Dar prin asta şi-a atras duşmănia de moarte a restului populaţiei, cea care îndură conducerea acestei bande de criminali. Nu în ultimul rând, cecenii şi rudele lor din Caucaz au de suferit de pe urma creşterii xenofobiei ruşilor din restul ţării, excesele ajungând până la crime. Chiar dacă sunt stabiliţi de multă vreme în oraşele ruseşti sau se află doar în trecere, aceştia, uşor de recunoscut după culoarea pielii, au devenit victime predilecte ale grupărilor de tineri, iar oficialităţile, în cel mai fericit caz, rămân pasive.

Geografia etnică a Caucazului

O foarte scurtă incursiune, faţă de complexitatea zonei, în geografia etnică, religioasă şi culturală a regiunii ar putea facilita o mai bună înţelegere a realităţii actuale.
Chiar în sudul noii frontiere a Rusiei în Caucaz, în istmul ce desparte Marea Neagră de cea Caspică, o regiune bogată în hidrocarburi şi punct de trecere a conductelor de gaze şi petrol existente sau proiectate, au apărut din 1991 trei noi state: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Despre situaţia geopolitică a Georgiei şi consecinţele războiului cu Rusia din august 2008 am scris deja două articole (http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/07/invatamintele-conflictului-ruso.html si http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/08/invatamintele-conflictului-ruso.html ), aşa că mă voi concentra puţin asupra Armeniei şi Azerbaidjanului. Cele două foste republici foste sovietice luptă între ele încă din 1988 pentru Nagorno Karabah (sau Karabahul de Munte), o enclavă majoritar armeană, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului din timpul lui Stalin. În 1988, o intervenţie hotărâtă de moment a conducerii de la Moscova ar fi putut pune capăt conflictului. Dar Gorbaciov, preocupat cu retragerea sovietică din Afghanistan şi cu ideea că o astfel de intervenţie ar fi dăunat imaginii de glasnost şi pereistroika, a ezitat, fapt care a dus la escaladarea conflictului, care a luat caracterul unui adevărat război după destrămarea URSS, în 1991, când ambele republici au devenit independente. La semnarea armistiţiului, în 1994, armenii stăpâneau Nagorno Karabahul şi o fâşie de teren care făcea legătura cu Armenia. În schimb, provincia azeră Nahicevan se găseşte exclavată faţă de Azerbaidjan de către Armenia. Deci, o situaţie cu potenţial exploziv nu numai prin existenţa conflictului îngheţat pentru Nagorno Karabah.
Armenia, cu populaţia de circa 3,5 milioane locuitori, a cerut ajutorul Rusiei, vechiul ei aliat. Staţionarea celor aproximativ 3000 de soldaţi ruşi a fost prelungită de curând până în 2044. Între Armenia şi Turcia există o inamiciţie istorică exacerbată şi de nerecunoaşterea de către turci a genocidului armean din 1915-1916, în care şi-au pierdut viaţa peste 1,5 milioane de armeni. Un motiv în plus ca Armenia să se bazeze pe sprijinul Rusiei contra puterii crescânde a Turciei. În schimb, Azerbaidjanul, cum e şi firesc, înclină spre Turcia, poporul azer fiind de origine turcică şi islamist. Ar fi părut mai firesc să încline mai mult spre Iranul cu care de asemenea se învecinează, dar aici există o dispută mai veche, prin faptul că Iranul ocupă Azerbaidjanul de Sud, parte a Azerbaidjanului istoric, iar aici trăiesc mai mulţi azeri decât cei 8,5 milioane din ţară. În plus, Azerbaidjanul este o ţară cu vaste resurse de petrol şi gaze naturale.
La ora actuală, Azerbaidjanul a devenit mult mai important decât putea visa vreodată. Încă din vremurile demult apuse i se spunea „Ţara Focurilor”, datorită gazelor naturale ce ieşeau la suprafaţă şi ardeau ani îndelungaţi. Astăzi, într-o lume ahtiată după gaze şi petrol, importanţa Azerbaidjanului creşte exponenţial. În timpul în care făcea parte din Uniunea Sovietică, era principalul furnizor de hidrocarburi pentru imensa URSS. Astăzi, ca ţară independentă, este vitală. Astfel, este de înţeles interesul marilor puteri faţă de Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât conjunctura geopolitică este pe cale să se reaşeze pe axele conflictuale previzibile. Ostilitatea Azerbaidjanului faţă de Armenia, protejată de ruşi, o împinge către Turcia, cu care are legături tradiţionale de secole. Pentru a evita intrarea în orbita Iranului, şi de asemenea, pentru a nu o lăsa prea mult în braţele Turciei, SUA au început să o curteze din ce în ce mai mult. Vizita secretarului de stat Hillary Clinton în turneul său european, în care a trecut şi prin cele trei state sudcaucaziene, respectiv Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, reprezintă doar o mostră a interesului american în regiune.
Nu pot să nu remarc faptul că România a făcut o mişcare inteligentă prin proiectul AGRI, semnat acum câteva zile, prin care gazul azer ar putea ajunge în Europa ocolind Rusia, cu condiţia ca terminalele de lichefiere a gazului natural să fie gata la Constanţa. Asta în situaţia în care proiectul Nabucco încă mai aşteaptă, iar South Stream, rivalul său rusesc, aşteaptă şi el. Prin atragerea Ungariei în proiect, România a făcut o altă alegere deşteaptă, ţinând cont de faptul că Ungaria va prelua în curând preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, un aspect care în altă conjunctură ne-ar putea dezavantaja. Esenţial este faptul că noi ne mişcăm, în timp ce alţii negociază. Iar în felul în care se schimbă conjunctura strategică, viteza de reacţie este esenţială.
Revenind la problema Rusiei, se remarcă faptul că Armenia, principalul aliat al Rusiei riscă să rămână izolat, în cazul în care Georgia îşi continuă politica antirusească, întărită de atacul din 2008. Sprijinul american pentru Georgia şi Azerbaidjan, cu toate rezervele faţă de întărirea poziţiei Turciei în regiune, care s-a dovedit un aliat nesigur al SUA, slăbeşte potenţialul rusesc în regiunea Caucazului de sud. Turcia a devenit nesigură încă din 2003, când nu a permis atacul american asupra Irakului din nord, ba dimpotrivă, a permis incursiunile propriilor trupe în nordul Irakului împotriva kurzilor. Mai mult, poziţia antiamericană s-a radicalizat împreună cu un larg spectru din opinia publică cu ocazia mult contestatului transport de ajutoare către fâşia Gaza. Totuşi, SUA investeşte masiv în Georgia şi Azerbaidjan, ca şi o contrapondere la potenţiala creştere a puterii ruse în regiune.
Fiindcă şi ruşii, şi americanii, sunt conştienţi de un aspect esenţial: dacă Rusia pierde crestele Caucazului, pierde orice posibilitate de influenţă în aceste ţări, mai mult, pierde întreaga zonă de sud, spre Marea Caspică şi estul Mării Negre. Este suficient să privim spre harta Rusiei de după disoluţia URSS. Întreaga zonă de sud se află în recul, cu un singur apendice înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. De aici se trage imensul interes al Rusiei pentru această zonă pe care nu o poate lăsa din mână, fiind un avanpost înaintat spre sud, de unde Rusia nu mai are un control direct, ci în cel mai bun caz unul indirect, prin fostele republici din Asia Centrală, tot mai subminate de bazele americane edificate aici pentru a lupta cu talibanii din Afghanistan. Dar prezenţa americanilor în aceste baze aduc noi idei ce devin opozante principiilor autocratice, de aici vine şi opoziţia rusă ce le percepe ca şi factori de subminare a ei în regiune.
Până la urmă, revenind la Caucaz, în ciuda faptului că Rusia şi-a prelungit staţionarea trupelor sale în Armenia, s-ar putea ca aici să aibă probleme majore, prin efectele care s-ar putea petrece chiar în interiorul graniţelor sale de la nord de Caucaz, în ciuda eforturilor sale de a păstra avanposturi în Georgia sub forma republicilor secesioniste Abhazia sau Osetia de Sud, pentru păstrarea cărora a şi intervenit militar în 2008.
Ca aproape întotdeauna, fisura vine din interior, şi de mai bine de 15 ani ea se numeşte Cecenia. Iar această rană care nu se mai închide, acum începe să se şi extindă în tot nordul Caucazului, populat de popoare turcice şi islamiste din ce în ce mai radicale. Nici nu e de mirare, ruşii sunt minoritari în toate republicile caucaziene: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Deşi Cecenia s-a bazat în 1994 pe sprijinul inguşilor, el nu s-a materializat deoarece masacrarea inguşilor din Osetia de Nord din 1992-1993 era prea proaspătă în minte. În noiembrie 1992, gherilele inguşilor au pătruns în Osetia de Nord pentru a recupera regiunea Prigorodnâi, alipită de Hruşciov la această republică. Osetia a cerut ajutorul Moscovei, dar au răspuns apelului şi cazacii de pe Don şi Kuban, la fel cum au făcut-o şi în Georgia şi în Moldova. În 1993, întreaga populaţie inguşă din Osetia a fost masacrată, prima epurare etnică din Rusia postsovietică. Dar astăzi, inguşii au devenit aliaţi fideli ai cecenilor, la fel ca şi daghestanezii şi celelalte popoare turcice şi islamiste, opunându-se popoarelor ariene şi creştine cum ar fi ruşii şi osetinii.
Complexitatea etnică a Caucazului de Nord, extraordinar de mare, a jucat un rol important în favoarea Rusiei, aceasta folosindu-se din plin de disensiunile dintre subiectele etnice şi religioase, jucându-se cu ele, asmuţind populaţiile una împotriva alteia, doar pentru a le domina în continuare. Ruşii, cum greşit s-ar putea presupune, nu întotdeauna au ţinut partea popoarelor pe care firesc ar fi fost să le susţină. În 1992-1993, în Abhazia, i-a sprijinit direct şi deschis pe musulmanii abhazi, aşa cum o face şi în prezent, împotriva creştinilor ortodocşi georgieni. Au fost aliaţi cu cecenii lui Shamil Basaev, care atunci era un erou al Rusiei, pentru ca un an mai târziu şi pe mai departe, până la moartea sa din 2006, să devină cel mai mare duşman al Rusiei, odată cu debutul insurgenţei cecene, din 1994. Pentru o mai bună cunoaştere a complexului mozaic etnic şi geopolitic din Caucaz şi din regiunea pontică, recomand cartea geopoliticianului basarabean Oleg Serebrian „Va exploda estul?” apărută la Editura Dacia în 1998.

Concluzii

Puterea rusă este pusă din nou la încercare de către gherilele musulmane din Caucaz, care au lovit din nou chiar în centrul Moscovei, o puternică lovitură de imagine dată regimului de la Kremlin, care se dovedeşte depăşit de situaţie, incapabil să-şi protejeze cetăţenii capitalei, ca să nu mai vorbim de cei provinciile direct vizate de intenţia de secesiune a cecenilor şi aliaţilor lor din „Emiratul Caucazului”. Exploziile de bombe au continuat şi continuă în republicile învecinate, în timp ce campania împtriva rebelilor nu pare să dea rezultatele promise de Kremlin. Puterea rusă se confruntă deja cu o mare problemă. În 2012 va avea loc Olimpiada de Iarnă la Soci, pe malul Mării Negre, la doar câteva sute de kilometri de zona turbulentă a Caucazului. Dacă nu rezolvă rapid problema, ruşii s-ar putea confrunta cu mari probleme chiar în timpul olimpiadei, o ocazie pe care în mod sigur teroriştii nu o vor rata. Au mai fost atacuri teroriste în timpul olimpiadelor, cel mai cunoscut fiind la Munchen în 1972, când sportivi israelieni au fost luaţi ostatici şi ucişi în timpul încercării de eliberare a lor. Privind situaţia actuală în Caucazul de Nord, s-ar putea ca Munchen 1972 să pară o treabă de amatori faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla la Soci 2012, repet, dacă problema nu este rezolvată cumva.
Din 1994 încoace, Rusia a încercat să rezolve problema pe calea dură. Nu a reuşit, dovadă fiind situaţia de azi, ba mai mult, parcă începe să piardă controlul şi în republicile învecinate Daghestan şi Inguşeţia. Este ca un cancer care, dacă nu este tratat, se extinde şi iese total de sub control. Rusia ar trebui să ştie asta, mai ales că nu i-a stăpânit bine pe ceceni de trei sute de ani încoace. Războiul cu ei durează de aproape patru sute de ani, cum bine spunea Boris Eltsin în 1996. Iar cecenii nu s-au dat bătuţi niciodată, este în sângele lor de popor războinic. De aceea nu cred că Rusia va putea să-i învingă în timp scurt, cel puţin dacă nu-şi schimbă tactica şi metodele, mai ales pe cele enunţate în prima parte a articolului. Cecenii au timp, Rusia nu are.
Cealaltă posibilitate, a unui compromis sau chiar a unei cedări, iese total din calculele Moscovei. Nu de altceva, dar nu are cum să accepte aşa ceva. Ar însemna recunoaşterea neputinţei, ori tocmai pe ideea revenirii la vechea glorie, la vechiul imperiu, s-a clădit întreaga campanie care l-a adus în fruntea Rusiei pe Vladimir Putin. Imaginea unui lider naţionalist şi hotărât, care a readus Rusia la masa celor mari, transformând-o într-o putere majoră, de care trebuie ţinut cont. Ori, o cedare cât de mică în faţa unui popor ce numără cam un milion de oameni în total este ceva de neconceput.
Mai este şi miza strategică ce ţine Rusia prizonieră. Dacă pierde Cecenia, ar fi un imbold pentru alte popoare de pe cuprinsul Rusiei să ceară independenţa, deschizând astfel Cutia Pandorei. Primii care i-ar urma pe ceceni ar fi daghestanezii şi inguşii. Apoi, pierderea nordului Caucazului de către Rusia ar fi doar o chestiune de timp. Iar consecinţele strategice ar fi catastrofale. Dacă destrămarea URSS este pentru Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, pierderea versantului nordic al Caucazului ar fi cea mai mare catastrofă geopolitică pentru Rusia secolului XXI. Dacă pierde aliniamentul montan, graniţele Rusiei sunt aruncate spre nord, în câmpie, spre Volga, fără vreun obstacol natural, necesitând forţe importante pentru menţinerea lor. Reculul nu poate decât să continue, în această situaţie. Mai mult, susţinerea Armeniei, a Abhaziei şi Osetiei, inclusiv cu trupe, ar fi mult mai problematică, aproape imposibilă. Presiunea dinspre sudul islamic asupra Rusiei s-ar accentua vizibil şi imposibil de controlat. Dar nici apariţia unui stat cecen independent şi islamic nu ar fi o soluţie optimă pentru regiune, dar aici vorbim de o altă analiză.
Mai mult, cedarea ar însemna şi îndepărtarea de zonele bogate în hidrocarburi de la Marea Caspică, precum şi de preţioase conducte de transport. Trebuie menţionat că singura conductă asupra căreia Rusia nu are control este BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), dar militar este suficient de aproape, prin Abhazia şi Osetia, de traseul ei.
Dar aici, în contextul internaţional apar şi alţi factori de presiune suplimentari. Nu vorbim doar de Kirghistan şi Caucaz, ci şi de evenimentele internaţionale.
În luna noiembrie au loc alegeri parţiale pentru Congresul american. Administraţia democrată a lui Obama se confruntă cu posibilitatea reală de a pierde majoritatea în favoarea republicanilor, pe fondul căderii de popularitate a preşedintelui şi a democraţilor, implicit. Obama nu prea are aşi în mânecă, decât o creştere a implicării pe plan internaţional. Pe plan intern, orice iniţiative ai avea, este nevoie de timp ca să apară rezultatele, iar Obama nu are acest timp. Singura soluţie este cea de a se implica şi de a veni rapid cu ceva rezultate pe plan extern, mai ales că a fost intens criticat că a cedat prea multe ruşilor, majoritatea referirilor făcându-se la Ucraina.
Reţeaua de spionaj rusă desfiinţată de curând poate fi un răspuns, mai ales că cei 11 arestaţi sau expulzaţi nu reprezentau vreun pericol iminent la adresa securităţii SUA. După activităţile desfăşurate, mai degrabă era vorba de o reţea în adormire, pregătită mai mult să recruteze sau să implanteze „cârtiţe” care mai târziu, peste mulţi ani, să poată da rezultate. Era mult mai logic să fie urmăriţi şi supravegheaţi, pentru a identifica contactele şi recrutaţii, care puteau fi folosiţi ca surse de intoxicare, oferindu-le informaţii false, un procedeu standard în activitatea de contraspionaj. Faptul că toată afacerea a fost făcută publică ne duce cu gândul la faptul că SUA a vrut să transmită un mesaj Rusiei sau să pună ceva presiune în contextul ideii de resetare a relaţiilor, dar şi să transmită publicului american că administraţia este la datorie şi îşi face treaba şi că nu cedează pe teren ruşilor. O asemănare este şi cu cazul spionului Floricel Ichim, arestat de autorităţile române, în loc de a fi folosit pe alte căi. De data aceasta, scopul a fost de a arăta pisica Ucrainei. Reacţia Rusiei la desfiinţarea reţelei din SUA a fost expulzarea lui Gabriel Grecu, diplomat român acuzat de spionaj, iar România răspunde expulzând un diplomat rus.
Un alt semnal transmis Rusiei, dar şi Turciei, este semnarea, acum câteva zile la Baku, a acordului AGRI, care va aduce gaz azer în Europa, fără tranzitarea Rusiei. Rusiei i se transmite că perioada de monopol asupra transportului gazului se cam apropie de sfârşit, iar Turciei că importanţa şi profitabilitatea Nabucco depinde şi de rapiditatea cu care se mişcă. Mai ales că singura conductă independentă de Rusia (BTC) are o mare parte din traseu chiar pe teritoriul turc.
În concluzie, în configuraţia actuală, Rusia va trebui să continue să lupte şi să sângereze în Caucaz. Situaţia Rusiei este practic fără ieşire.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului

Comments

comments

4 Responses to “Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Razboiul fara sfarsit al Caucazului”

  1. pepe says:

    Excelent !

  2. baragan says:

    Buna seara !

    Felicitari sincere pentru toate articolele, pentru excelenta radiografie a vecinatatii si pentru dezvaluirea modului de operare al acestor nesatui care se joaca de-a dumnezeii cu atatea destine.

    Fara legatura cu esenta subiectului, vreau doar sa fac o mentiune la aceasta afirmatie:
    “[…]O asemănare este şi cu cazul spionului Floricel Ichim, arestat de autorităţile române, în loc de a fi folosit pe alte căi. De data aceasta, scopul a fost de a arăta pisica Ucrainei. Reacţia Rusiei la desfiinţarea reţelei din SUA a fost expulzarea lui Gabriel Grecu […]”

    De acord ca Ichim putea fi folosit in beneficiul nostru, dar nu cred ca Ucraina a fost tinta. Sunt niste articole in presa conform carora beneficiarul ar fi fost altul:
    “» Romania ar fi expulzat trei diplomati rusi dupa scandalul de spionaj cu Ucraina, se arata intr-un raport facut de ambasadorul Austriei la Bucuresti, in urma intalnirii de marti dintre presedintele Traian Basescu si ambasadorii statelor UE.

    » Raportul diplomatului austriac descrie nemultumirile presedintelui Basescu in peisajul international in care evolueaza Romania.

    » Ambasada Austriei nu a negat autenticitatea documentului, precizand ca este de uz intern, in vreme ce Rusia tace deocamdata.” – mai 2009

    In rest va doresc sanatate si gand bun !

  3. Multumesc pentru felicitari.
    Referitor la incidentul cu documentul ambasadei Austriei, nu am facut vreo mentiune la el deoarece am folosit in analiza mea doar surse oficiale, nedorind sa intru pe un teren speculativ, din moment ce niciuna dintre partile implicate, respectiv Romania sau Rusia nu au confirmat sau infirmat expulzarea celor trei diplomati rusi.
    Nu spun ca nu ar fi autentic, ci ca este posibil sa fie autentic, atat sursa cat si continutul. Nu este prima data cand serviciile secrete se folosesc de astfel de mijloace pentru a transmite mesaje, care in mod sigur sunt receptionate si intelese foarte bine de destinatar, precum si de alte parti implicate sau cu interese in evenimente. Toate serviciile secrete din lume folosesc canalele presei, nu este ceva inedit. Dar faptul ca serviciile secrete romane au ales compromiterea unui canal ca si cel mentionat, care nu va mai putea fi folosit ulterior, denota importanta chestiunii pentru autoritatile romane, care au vrut sa dea un semnal clar Rusiei. Cu atat mai mult se explica ulterior cazul Grecu. Repet, in cazul in care toata povestea este autentica. Personal, nu vad de ce nu ar fi.

  4. Anonymous says:

    http://www.en.ria.ru/mlitary_news/20120126/170969370.html
    Rusia isi intareste prezenta in caucaz de frica unui atac israeliano-american asupra Iranului care a arunca toata zona caucazului in aer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

top