search
top

Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei

După cum preconizam în articolul precedent (Revoltele arabe, proteste şi război civil) intervenția aeriană a Vestului în Libia nu a oferit până acum o ieșire, ci dimpotrivă, a ajuns la un punct mort. Indecizia aliaților, prinși între ideea intervenției decisive, care le-ar fi adus oprobriul prin asociere cu o formă de neocolonialism, și cea a neintervenției, care le-ar fi adus acuze de ipocrizie pe motiv că propovăduiesc virtuțile democrației, iar atunci când ea răsare incipientă în mijlocul unei dictaturi sângeroase, o lasă să fie zdrobită sub tancuri, deci prinși între cele două, aliații au decis să facă nici una, nici alta. Decid o zonă de interdicție aeriană, iar când aceasta nu este de ajuns pentru a proteja rebelii aflați față în față cu tancurile lui Gaddafi, decid pentru protecția civililor lovituri aeriene împotriva forțelor fidele dictatorului libian, totul sub mandat ONU, datorită abținerii în Consiliul de Securitate a Rusiei și Chinei.
Dar starea actuală defavorizează NATO, care a preluat responsabilitatea oprațiunilor din Libia. Cu cât timpul trece fără a se întrevede vreo rezolvare favorabilă, cu atât situația devine mai dificilă. Aliații sperau într-un deznodământ rapid și favorabil, fie prin plecarea de la putere a unui Gaddafi speriat de spectrul unei confruntări cu aviația NATO, fie prin izbucnirea și reușita revoltelor în alte orașe controlate de regim, inclusiv în capitala Tripoli. Dar socotelile s-au dovedit eronate, retorica războinică a lui Szarkozy nu a ținut seama de personalitatea și trecutul lui Gaddafi. În ultimii patruzeci și doi de ani cât s-a menținut la putere el s-a mai confruntat cu avioanele și bombardamentele americane în 1986. Iar în acest răstimp, și-a consolidat puterea suficient de bine, zdrobindu-i pe opozanți, înconjurându-se de fideli, care îi sunt mult îndatorați, complici, și se tem de el mai mult decât de bombele NATO. Altfel nu ar fi avut cum să se mențină mai mult de patru decenii ca și conducător necontestat al Libiei.
Gaddafi nu va renunța la putere de teama TPI (Tribunalul Penal Internațional) cu sediul la Haga, care îl așteaptă pentru a fi judecat pentru crime de război și terorism (atentatul de la Lockerbie). Organizațiile pentru drepturile omului s-au și grăbit să ceară judecarea înalților responsabili libieni care l-au părăsit pe Gaddafi, prin aceasta întărindu-i de fapt poziția acestuia, din moment ce alții se vor gândi de două ori înainte de a-l trăda. Cercul conducător din jurul lui Gaddafi este la fel de implicat în crime și terorism ca și acesta. Nu este întâmplător faptul că a fost părăsit doar de ambasadori și foști miniștri, dar de niciun militar de rang înalt. Ca și exemplu recent, chiar Hosni Mubarak, la scurt timp după ce a părăsit puterea în Egipt, a fost chemat în judecată chiar de către poporul său.
Cu cât durează mai mult tergiversarea, costurile cresc pentru opoziție și pentru NATO. Opoziția are nevoie de bani și arme, ducând lipsă de toate produsele de strictă necesitate. Nu se poate susține singură, chiar dacă i s-ar permite să exporte petrol, ea nu controlează decât o mică parte din cel mai mare câmp petrolier al țării (Sirta), și nici aici capacitățile de extrcație nu mai sunt funcționale din cauza luptelor. Ultimul cargo încărcat cu petrol a plecat spre China, prilejuind prima apariție a unei fregate chineze de escortă în Marea Mediterană. Petrolul care a mai părăsit Benghazi era din depozite și fusese cumpărat în prealabil de firma italiană ENI de la guvernul libian. Restul de trei câmpuri petroliere și cea mai mare parte a celui de la Sirta sunt în mâinile forțelor loiale lui Gaddafi, dar nici acest petrol nu poate fi exportat din cauza embargoului. Dar Gaddafi are suficiente rezerve bănești și militare pentru a-și putea plăti și înarma soldații și mercenarii, în timp ce aprovizionarea rebelilor cu orice depinde strict de NATO și Occident.
În curând, confruntați cu factura crescândă a intervenției și sprijinirii rebelilor, liderii occidentali vor trebui să ia o decizie, și asta cât mai rapid. Deja același Szarkozy a declarat cu jumătate de gură că scopul aliaților este o schimbare de regim la Tripoli. Deci, în sfârșit, avem un obiectiv, dar speranța obținerii acestui obiectiv numai prin lovituri aeriene este fără obiect, așa cum s-a văzut și în Kosovo în 1999, unde campania a fost mult mai vastă și mai puternică, dar tot nu a obținut schimbarea lui Miloșevici, ci doar evacuarea Kosovo. Miloșevici a fost înlăturat de forțe interne, prin alegeri și demonstrații, un an mai târziu.
Aliații au mai făcut un pas în direcția implicării lor militare mai adânci în Libia. Săptămâna trecută Marea Britanie, Franța și Italia au trimis câte zece consilieri militari care să-i ajute pe rebeli în antrenarea trupelor, organizarea și coordonarea acțiunilor militare, deși inițial respingeau ferm posibilitatea unei intervenții la sol. Un pas mare, dacă ne gândim că implicarea americană în Vietnam, care a costat SUA 55000 de morți a început tot prin trimiterea a 750 de consilieri pentru instruirea trupelor sud-vietnameze împotriva inamicilor comuniști din nord. Deja umblă zvonuri despre acțiunea unor trupe speciale în sprijinul rebelilor.
Nu întotdeauna rețeta câștigătoare într-un război este cheia succesului în următorul, așa cum s-a văzut de nenumărate ori în decursul istoriei. Tacticile din primul război mondial s-au dovedit ineficiente în al doilea, douăzeci de ani mai târziu, ca să citez doar cel mai frapant exemplu. Rețeta din Afghanistan în 2001 nu este obligatoriu să funcționeze în Libia în 2011. În Afghanistan comandourile și loviturile aeriene în sprijinul Alianței Nordului au fost decisive, dar SUA beneficia atunci de sprijinul unei largi coaliții la care s-a raliat inclusiv Rusia, iar caracteristicile modului tradițional de a duce războiul al afghanilor a fost de asemenea favorabil, multe triburi schimbând partea atunci când au avut ocazia. În plus, talibanii reușiseră să-și îndepărteze, prin stilul lor de guvernare, pe toți potențialii aliați. În Libia, situația pote fi diferită.
Greșeala liderilor politici este faptul că au umblat cu jumătăți și sferturi de măsură. Iar în război, acest lucru nu poate fi benefic. Dacă s-au decis să facă ceva pentru opoziție, nu să se facă că intervin și apoi să stea și să aștepte miracole, ar fi trebuit să o facă de la început rapid și decisiv. Termenul de overhelming force este unul american, de ce nu a fost aplicat aici? Dacăte decizi să mergi la război, trebuie să o faci cu toată forța și hotărârea, lovind regimul inamic cu maximă forță și precizie. Dar ezitarea între intervenție și nonintervenție, între război și joaca de-a războiul a fost dominantă, precum și graba lui Szarkozy de a arăta că face ceva, mai mult pentru propria lui imagine. Aliații ar fi trebuit să se consulte ceva mai serios înainte de a decide cursul viitoarelor acțiuni, mai mult, ar fi trebuit analizați atent și pașii următori, precum și dezvoltarea potențială ulterioară a evenimentelor, cu fiecare posibilitate și opțiune ce derivă din acestea.
În cazul în care nu se decid și situația rămâne cea actuală, vor trebui să se pregătească de o lungă perioadă asemănătoare cu cea de astăzi. Și până la urmă tot vor trebui să rupă pisica. Iar pentru asta vor trebui să se implice mai mult și mai adânc, financiar, politic și militar. Pentru a se smulge din marasm, vor trebui să-i pregătească serios pe rebeli de război, să-i instruiască, să-i organizeze, să-i doteze cu blindate, tancuri, artilerie, și să-i conducă în luptă într-o ofensivă de-a lungul litoralului, de la Benghazi spre Tripoli sub protecția avioanelor NATO. Abia când forțele lui Gaddafi vor începe să fie respinse cu pierderi și rebelii se vor apropia de Tripoli, abia atunci va crește exponențial șansa unei schimbări de regim, fie printr-o lovitură de stat a unor membri din cercul interior al lui Gaddafi care se vor grăbi să-și salveze pielea, fie prin demonstrații masive de stradă chiar în capitală.
Ori pentru asta vor trebui investite resurse majore, dar o cheltuială mai mare și o pierdere mai mare pe toate planurile, inclusiv politic, ar fi continuarea situației neclare de astăzi, deoarece lupta dintre forțele guvernamentale și rebeli s-a transformat într-un război de uzură. Dar pentru ca această ofensivă să poată avea loc ar însemna o implicare militară mai mare a NATO, iar de data asta ONU, respectiv membrii permanenți ai Consiliului de Securitate China și Rusia nu vor mai aproba tacit asta. Rusia și China au tot interesul ca situația să rămână într-un punct mort, ca și acum, care le aduce beneficii majore, în afara situației stânjenitoare în care ar rămâne NATO și SUA. Doar din vina grabei și goanei după imagine a unor lideri europeni care au crezut că se pot descurca cu o situație care pur și simplu îi depășește. Au vrut să arate că fac ceva și mai mult au încurcat situația.
Cu cât se prelungște războiul de uzură, cu atât mai dificilă va fi punerea la punct a unei forțe rebele care să aibă șansa de a reuși o ofensivă. Poate chiar pentru a întoarce cumva situația, se pare că s-a trecut la încercarea de eliminare fizică a lui Gaddafi, doar așa ar putea fi înțeleasă lovitura aeriană asupra unui sediu în care se credea că s-ar putea găsi acesta. Dar astfle de lovituri ca să reușească au nevoie de informații sigure sau de noroc, în cazul dictatorilor care au supraviețuit multă vreme luându-și toate măsurile de siguranță, așa cum a dovedit-o și încercarea de eliminare a lui Saddam Hussein, tot prin lovituri aeriene asupra unui presupus adăpost al său la 20 martie 2003, chiar la debutul războiului din Irak.
Temeri și oportunități pentru China și Rusia
Sistemul autocratic al Chinei a reacționat primul la declanșarea valului de revolte ce a cuprins lumea arabă de la începutul acestui an. De câteva luni încoace s-a pornit cea mai intensă campanie de securitate cunoscută de la masacrul din piața Tienanmen din 1989. Jurnaliști, bloggeri, disidenți, toți au avut de îndurat o campanie represivă mult mai dură și mai intensă decât până acum, dată fiind teama permanentă a regimului comunist de răspândire, susținute și de forțe din afară, a protestelor și revoluțiilor și pe teritoriul chinez. Mulți au fost arestați, unii sunt încă dispăruți. Se cunoaște cazul câștigătorului premiului Nobel pentru Pace, Liu Xiabo, continuă să rămână într-o închisoare chineză. Confruntat cu perspectiva încetinirii creșterii economice și cu schimbarea de conducere previzibilă la vârful partidului în 2012, Partidul Comunist Chinez nu riscă, încercând să sufoce din fază orice tentativă care ar putea degenera, așa cu a fost cazul în Tibet în 2008. Cenzura nu a ocolit nici Internetul, multe pagini fiind inaccesibile, iar în timpul protestelor din piața Tahrir din Cairo nu se puteau obține niciun fel de informații nici dacă tastai cuvântul Egipt. Rusia a fost la fel de îngrijorată, reprimând demonstrațiile pentru democrație cu mai multă vioiciune.
Lucrurile au început să se schimbe imediat după ce aliații au făcut greșeala în Libia. China și-a pus diplomația în acțiune încercând să-și conserve relațiile și investițiile chiar și în cazul unei schimbări de regim. Dar mai ales Rusia a răsuflat ușurată parcă nevenindu-i să creadă ce posibilități de căștig și manevră i-au oferit bâlbâielile și greșelile aliaților europeni din NATO, la care s-a raliat și SUA, deși aceasta din urmă, dându-și seama de greșelile potențiale și având experiența Irakului și Afghanistanului, s-a păstrat într-o expectativă din punct de vedere al declarațiilor, așteptând desfășurarea evenimentelor, dar contribuind cu partea leului la efortul NATO în Libia.
În cazul în care actuala situație este consființită printr-un armistițiu, s-ar ajunge la separarea de facto a Libiei în două părți, cea estică sub controlul lui Gaddafi și cea vestică sub controlul rebelilor, și ar putea rămâne așa mulți ani de acum încolo, iar asta nu avantajează pe nimeni, cu atât mai puțin pe ruși. Aceștia își văd periclitate investițiile, atât în modernizarea armamentului sovietic deținut de Gaddafi, cât și în achiziția de arme noi, inclusiv avioane Suhoi-35 (contracte de circa 2 miliarde de dolari). Mai mult, Gazprom a achiziționat de la firma italiană ENI 33% din participația acesteia la exploatarea petrolului și gazului libian, tranzacție de circa 179 mil. USD, dar a fost nevoit să-și retragă personalul la începutul lui aprilie din cauza luptelor.
În cazul în care Gaddafi învinge și rămâne la putere, în faza actuală puțin probabil, deoarece orice ofensivă guvernamentală decisivă asupra rebelilor ar atrage loviturile aeriene ale NATO, Rusia și China ar fi în poll position pentru exploatarea viitoare a resurselor de petrol și gaze libiene, așa cum a declarat chiar Gaddafi, ca mulțumire pentru neintervenția și susținerea lor. În cazul mult mai realist al îndepărtării lui Gaddafi de la putere, Rusia și China sunt interesate în garantarea de către noua putere a intereselor și investițiilor din această țară.
Dar în perioada de nesiguranță în care ne aflăm și de prelungirea căreia Rusia este interesată, aceasta are o serie de avantaje de care se va grăbi să profite. Chiar și atitudinea Rusiei, de a accepta tacit zona de restricție aeriană, chiar și loviturile aeriene împotriva trupelor pro-Gaddafi, face parte din tactica de a menține status-quo-ul actual. Prin aceasta se asigură că superioritatea forțelor lui Gaddafi rămâne, iar loviturile aeriene se aplică doar în scopuri defensive, pentru a evita colapsul rebelilor în cursul ofensivelor guvernamentale. Deoarece pentru a răsturna balanța militară este nevoie de întărirea trupelor rebele cu tancuri, blindate, artilerie și instruirea infanteriei în vederea operațiunilor combinate, nu numai de susținere aeriană. Iar Rusia se va opune în Consiliul de Securitate al ONU oricărei încercări de implica trupe la sol, NATO fiind prizonierul deciziilor ONU în aceast conflict.
Dintre avantajele evidente ale Rusiei în situația indecisă actuală:
1.Rusia, alături de China, devin arbitrii prin rolul lor decisiv de membrii permanenți în Consiliul de Securitate al ONU. Niciun progres în implicarea NATO nu poate fi făcut fără aprobarea lor, orice pas înainte urmând a fi făcut doar pe baza unor concesii politice în alte regiuni. Mai ales Moldova și Georgia nu pot fi liniștite în atare situație.
2.O prelungire a indeciziei militare și politice în Libia va avea efecte negative pentru NATO, SUA și aliații occidentali, arătând limitele lor ca și puteri de prim rang. Forțele lor militare pot zdrobi în orice clipă armata libiană fidelă lui Gaddafi, iar terenul nu este de așa manieră ca și în Vietnam sau Afghanistan, care să favorizeze o gherilă îndelungată, mai mult, nu există forțe străine care să susțină regimul libian. Dar nu o pot face, deoarece ONU nu le dă voie. Din nou se dovedește, dacă pornești un război, trebuie să ai nervii, voința și capacitatea să-l duci până la capăt.
3.Rusia este încântată de risipirea resurselor militare ale NATO în astfel de războaie fără noimă, rămânându-i astfel mână liberă în alte zone, mai ales în regiunile ex-sovietice, zonă considerată drept terenul ei predilect de vânătoare, cu inflență politică și economică maximă.
4.Embargoul asupra petrolului libian va provoca un gol pe piața europeană pe care Rusia se va grăbi să-l umple, sporind dependența occidentală de petrolul și gazul rusesc. Noile creșteri de prețuri la petrol în urma embargoului și situației explozive din Orientul Mijlociu din nou sunt favorabile Moscovei, care va profita din plin.
Dar pentru NATO și SUA, dispariția lui Gaddafi de la conducerea Libiei ar avea efecte benefice, cu condiția unui bun management al perioadei post-conflict. Trebuiesc respectate unele condiții, reguli, și Libia ar putea deveni un model pentru țările din jur. Doar acest simplu aspect ar face să merite atenție ideea, mai ales că prin dispariția regimului Gaddafi, o sursă de instabilitate regională și un sponsor al terorismului, regiunea ar fi mai sigură, reducând eforturile financiare occidentale pentru securizarea zonei. Dacă Occidentul ar reuși să aibă un bun management al zonei care ar putea duce la regimuri mai democratice, evitând să cadă în brațele fundamentalismului islamic, întreaga regiune din nordul Africii, din Tunisia, prin Libia, până în Egipt, la acestea alăturându-se curând Marocul și Algeria, s-ar reuși securizarea sudului UE cu un cordon de state în curs de democratizare și ar reduce pericolele și instabilitatea caracteristică, care a făcut să fie acceptați tiranii, deoarece ei măcar erau previzibili. Presiunea imigranților ilegali ar scădea și ea, deoarece UE va fi mai mult decât bucuroasă să includă aceste țări în parteneriate și programe de vecinătate, susținându-le o dezvoltare economică care să absoarbă forța de muncă a tinerilor fără perspectivă din care se recrutează marea masă a imigranților ilegali.
Mai mult, exemplul acestor state nord-africane ar putea fi urmat rapid și de altele din Orientul Mijlociu, iar atunci întreaga arhitectură a zonei se va schimba. Pe scurt, avantaje multiple, repet, cu condiția unui bun management al crizelor incipiente.
Oricum, Occidentul trebuie să se grăbească și să se decidă ce face cu Libia. Pentru că un alt mare actor, o altă piesă grea va pune la încercare capacitatea de reacție adecvată a Occidentului. Dacă în cazul Tunisiei şi Egiptului, liderii lor au amânat acţiunea în forţă maximă până a fost prea târziu, în Libia acest lucru s-a întâmplat imediat. La fel şi în ţara la care mă refer. Este vorba de Siria.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

top