search
top

Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?

Comemorăm acum 73 de ani de la cedarea fără luptă a Basarabiei în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940, așa cum am comemorat anul trecut 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812, conjuncturile istorice fiind amintite în articolul Premisele răpirii Basarabiei. Despre cedarea din 1940 s-a scris destul de mult după 1989, dar încă nu destul și nu suficient de explicit. Un lucru rămâne cert, a fost prima din cele trei mari cedări care au mutilat România Mare, clădită cu jertfe imense între 1916-1918 și apărată tot cu jertfă și sânge în 1919 și mai încolo, inclusiv în 1924, anul celei mai importante încercări sovietice contra României la Tatar Bunar (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost urmată de cedarea nordului Ardealului în urma Dictatului de la Viena din 30 august și a Cadrilaterului în septembrie a aceluiași an fatidic 1940.

Sunt mulți care susțin că o cedare le atrage după sine pe celelalte, că cedările din iunie 1940 le-au făcut pe cele ulterioare posibile și acceptabile în mentalul populației și al clasei politice, că dacă nu am fi cedat prima dată, nu am fi fost puși să cedăm din nou două luni mai târziu. Desigur, argumentele, atât pro, cât și contra, au susținere și logică, iar asta face ca discuția să poată fi purtată la nesfârșit.

În acest articol mă voi ocupa de ceea ce mulți istorici și interesați de istoria acestor vremuri încearcă să inducă în mentalul celor care îi ascultă, mă voi referi oarecum și la o parte din istoria alternativă, care practic este mai mult o incursiune într-un domeniu care ține mai mult de ficțiune. Deoarece chiar asta și este, deși unii istorici occidentali încearcă să-i dea o tentă specifică, mai mult cu scopuri comerciale, imaginând niște scenarii de genul ce ar fi fost dacă și pe care le susțin cu argumente științifice de genul că așa s-ar fi întâmplat dacă un anumit eveniment nu s-ar fi petrecut sau s-ar fi petrecut altfel. O întreagă literatură și cinematografie s-a dezvoltat în jurul acestui concept numit în limbajul occidental cu două cuvinte care lasă mul loc de interpretări ale imaginației: What if? Sau, ce-ar fi fost dacă? Acest gen de abordare care lasă nenumărate oportunități de interpretări este foarte tentantă pentru mulți, inclusiv pentru adepții unei idei sau teorii alternative sau pentru scenariștii de la Hollywood. Dar toate aceste teorii suferă de o lacună majoră, anume că ele nu s-au întâmplat. Istoria nu le-a putut consemna sau verifica valabilitatea. Istoria s-a petrecut așa cum a fost, în rest, totul rămâne la nivelul speculațiilor sau la cel al What if? Și totuși, acest what if rămâne deosebit de tentant pentru mulți, foarte mulți, mai ales pentru cei nemulțumiți de un anumit curs al istoriei, și care identifică un punct în care, dacă istoria nu s-ar fi derulat în acel mod, ar fi avut șanse să decurgă în modul dorit și sperat de către ei. Tocmai în acest sens, Hollywoodul a dezvoltat un adevărat curent al istoriei alternative, inclusiv imaginând călătorii în timp care ar fi putut schimba cursul istoriei la un moment dat. Tentația e mare, iar imaginația umană deosebit de bogată, astfel că în acest mod, schimbând puțin niște date chiar în momentele cheie, am putea să imaginăm un curs cu totul diferit al istoriei, totul este să nă concentrăm pe aceste momente cheia care știm că au schimbat istoria. În engleză sunt chiar așa numitele turning points of history. Dar toate acestea au un punct slab, sunt doar rodul imaginației, istoria s-a petrecut în trecut și nu maipoate fi schimbată, deoarece timpul este unidirecțional. Chiar dacă, să presupunem că ați pune mâna pe mașina timpului lui H. G. Wells și ați interveni în istorie, sunt șanse destul de mici ca schimbarea să aibă loc în sensul dorit de dumneavoastră. Fiindcă e vorba de conjuncturi, de situații geopolitice de moment, de evoluții care de multe ori sunt inevitabile, se vor produce la un moment dat, indiferent de evenimentul care le-au provocat. Chiar dacă ați evita un astfel de eveniment rămas crucial în istorie, de multe ori va apărea altul care să producă tocmai procesul pe care dumneavoastră încercați să-l evitați.

Să dau doar câteva exemple, să presupunem că ați merge în timp să o convingeți pe regina Isabela a Spaniei să nu-l sponsorizeze pe Columb pentru călătoria sa spre vest. Vestea proastă pentru dumneavoastră e că oricum, ținând cont de dezvoltarea comerțului și a călătoriilor pe mare, mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită. Sau l-ați convinge pe arhiducele Franz Ferdinand să ocolească Saravejo, oricum războiul mondial ar fi izbucnit, mai devreme sau mai târziu. Chiar a fost pe cale să izbucnească în 1905 în timpul crizei Marocului. Dacă Grouchy ar fi ajuns la Waterloo înaintea lui Blucher și soarta bătăliei s-ar fi schimbat? Dar, chiar dacă Napoleon ar fi fost învingător la Waterloo, coaliția împotriva sa era deja mult prea puternică.

Sau, mergând spre istoria noastră, dacă Traian ar fi fost un împărat delăsător, ca și Nero, ar fi avut loc războaiele daco-romane? Da, dar poate mai târziu, regatul dac era deja perceput ca și o amenințare pentru Imperiul Roman. Dacă Mihai Viteazu nu ar fi fost ucis la Câmpia Turzii? Tot rămânea singur împotriva tuturor.

Dar mai există unele evenimente care chiar ar putea să fi schimbat istoria, de genul unor hotărâri de moment care au schimbat la un anumit punct conjunctura geopolitică. Spre aceste momente se îndreaptă atenția tuturor amatorilor de istorie alternativă, iar în cazul istoriei noastre, un loc de frunte îl are momentul 26 iunie 1940. Dacă rezistam și ne băteam cu rușii, care ar fi fost situația actuală?

Nu încerc să răspund la acestă întrebare, nici nu aș avea cum, și orice răspuns aș da poate fi combătut și discutat la infinit. Eu doar încerc să expun niște lucruri și motivații, iar de aici încolo este doar istorie alternativă. Sau cum am spus, nevalabilă. Deoarece istoria este una singură, suma faptelor deja petrecute, nu a celor care s-ar fi putut petrece.

Ultimatumul

Cum știm cu toții, la 26 iunie 1940 este transmis Bucureștiului ultimatumul sovietic care cerea Basarabia și Bucovina. Era normal, Franța capitulase de patru zile în fața Germaniei, aliatul URSS, Stalin îl felicită pe Hitler pentru victorie. Prevăzătorul Stalin așteptase ca aliata și prietena de suflet (pe atunci) a României să fie îngenuncheată înainte de a-și întoarce fața și pretențiile împotriva României. Până atunci trăsese maximum de foloase în urma alianței cu Germania lui Hitler, împreună împărțiseră Polonia, apoi URSS anexase Țările Baltice și obținuse Karelia de la finlandezi în urma unui sângeros de război de iarnă (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940). Pierderile mari sovietice în urma acestui război l-au făcut pe Stalin mai prudent, el preferând să aștepte căderea Franței pentru a se întoarce cu toate forțele contra României. Chiar mareșalul Manerheim în memoriile sale spunea: “am câștigat șase luni pentru România” (vezi Finlanda și România în război, asemănări și deosebiri (I)). Ce a făcut România cu cele șase luni cadou oferit cu sânge finlandez, de la un popor nobil, este altă problemă.

Citind memoriile apărute ulterior ale factorilor politici români din acea perioadă este frapant un aspect comun aproape tuturor: surprinderea în fața ulimatumului. Păi bine, oamenii aceștia, aflați în cele mai înalte posturi de decizie ale statului român, pe ce lume trăiau? Când totul în jurul lor se prăbușea, când dispăreau state întregi de pe harta Europei, victime ale celor două regimuri totalitare expansioniste, când aveau loc atâtea lovituri de stat, conflicte, schimbări de regim, când un cutremur geopolitic major se afla în plină desfășurare, conducătorii noștri politici parcă se credeau într-o altă lume, de parcă aceste schimbări majore de regimuri și frontiere, aceste conflicte și răsturnări nu s-ar fi petrecut la frontierele noastre, ci undeva pe altă planetă! Ei chiar își puteau închipui că toate acestea vor putea ocoli România, că frontierele noastre erau protejate printr-o vrajă și că noi nu aveam cum să fim prinși în vâltoarea celui mai mare cataclism geopolitic pe cale de desfășurare? În acest caz, dacă acești lideri politici au fost total surprinși, așa cum lasă ei să se înțeleagă din memorii, atunci locul lor nu era acolo unde stăteau cocoțați. La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați, nu ignoranți!

Unii aliați tradiționali ai României în regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. Austria dispăruse și ea încă din 1938. Sovieticii își porniseră politica agresivă, după cum spuneam mai devreme, Țările Baltice își încetaseră existența. Danemarca și Norvegia la fel, cucerite de Germania. Și politicienii noștri erau surprinși! Nu e de mirare, și azi același tip de politicieni se dovedesc incompetenți în înțelegerea situației internaționale.

Dar culmea mi se par însemnările regelui Carol al II-lea, cele cuprinse în jurnalul său. Acest personaj fatidic pentru istoria noastră dă dovadă aici de o culme a ipocriziei. Acest aventurier are tupeul să pozeze în marele patriot care a fost nevoit să cedeze, deși cu doar două luni înainte spusese la Chișinău că România este înconjurată de un cerc de oțel și foc, că nu vom ceda nicio palmă din pământul strămoșesc, are tupeul să se ascundă în spatele votului Consiliului de Coroana! Care avea doar un vot consultativ, hotărârea finală revenindu-i doar regelui. Cu atât mai mult cu cât din 1938 își impusese dictatura regală! Carol al II-lea era un om inteligent, a reușit să dividă clasa politică pentru a-și subordona partidele, ca în final să-și proclame conducerea unică prin impunerea dictaturii regale. Nici în politica externă nu era novice, într-un interviu acordat în 1931 unui ziar spaniol spunea foarte clar că suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma, ce putem face noi este să ne trăim viața până atunci. Da, ursul rusesc venea după nouă ani să ne sugrume, dar de ce această atitudine fatalistă? De ce nu ne-am pregătit în acest timp de zece ani ca să-l putem răni de moarte pe acest urs rusesc atunci când va veni?

Citesc jurnalul regelui Carol al II-lea și mă cutremur întrebându-mă cum de am avut neșansa ca el să fie regele românilor tocmai în momentele premergătoare și desfășurătoare ale unei din cele mai mari tragedii din istoria poporului român. S-a mai întâmplat în istorie ca un despot să ocupe tronul cezarilor, dar cu ce am greșit noi ca un asemenea iresponsabil să ocupe tronul făuritorilor independenței țării, ai modernizării ei, ai realizării României Mari după atâtea lupte și jertfe. Un aventurier iresponsabil care întreaga sa viață a fugit de răspundere. Pe front, ca și comandant de regiment fuge ca să se însoare cu Zizi Lambrino, în limbaj militar se numește dezertare și se pedepsește cu împușcarea. Dar era prinț moștenitor și a scăpat. Apoi renunță la tron, după care revine, tronul României era tentant în 1930. Și unui astfel de personaj i se pune în mână o decizie supremă pentru viitorul țării!

Are loc Consiliul de Coroană în urma ultimatumului sovietic, de fapt au fost două. Ultimatumul a fost înmânat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe sovietic din Moscova ministrului român G. Davidescu acreditat în capitala sovietică la ora 22.00 în data de 26 iunie 1940. Era anexată și o hartă la scara 1:1800000 pe care era trasată noua graniță cu tușă groasă, un creion roșu neascuțit al lui Molotov, care pe această hartă cuprindea vreo zece kilometri, astfel că putea fi interpretată și ocuparea ținutului Herța. Nu era de ajuns ultimatumul, sovieticii au întrerupt și bruiat de nenumărate ori comunicațiile ambasadei noastre, astfel că textul complet al ultimatumului a ajuns la București abia la ora 6 dimineața, a doua zi.

Primul Consiliu de Coroană a avut loc la ora 12.00, atunci s-au pronunțat pentru rezistență 10, împotrivă 11, pentru negocieri cu sovieticii 4, și o abținere (chiar premierul Gheorghe Tătărescu!). Mi se pare frapant ca tocmai șeful guvernului să fie indecis, în postura și funcția ocupată ar fi trebuit să aibă o părere și să o expună clar, cum poți avea un prim ministru care să nu poată lua o astfel de decizie? Indiferent, bună, rea, o decizie trebuie luată, să nu iei o nicio decizie este cea mia proastă variantă posibilă. Sau poate chiar prin prisma aceasta Gheorghe Tătărescu a putut ocupa o funcție de ministru în guvernul Petru Groza tutelat de sovietici între 1945-1947? Se decide consultarea aliaților (cei care ne-au mai rămas) și încercarea de negociere cu sovieticii. Al doilea Consiliu de Coroană a avut loc la ora 21.00, după ce sovieticii au refuzat orice negociere și aliații noștri au dat răspunsuri ambigue (vom vorbi mai jos). Atunci au fost abia șase pentru rezistență, notați și în jurnalul lui Carol al II-lea. Și am cedat.

Să revenim la jurnalul lui Carol al II-lea și la probele indubitabile ale fățărniciei și ipocriziei acestui personaj. Iată ce scrie el cu privire la ultimatum: Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nicio minte românească nu poate să-l conceapă. Să fim serioși, cum rămâne cu ursul rusesc de care ne vorbea el mai devreme, sau de asigurările privind cercul de fier și foc? Doar demagogie și inconștiență, sau mai mult decât atât, mă refer la iresponsabilitate criminală. Fiindcă el știa că se va putea salva oricând plecând în Occident (ceea ce a și făcut), dar românii rămași pradă furiei sovietice? Mai departe, despre Consiliul de Coroană: Consiliul are loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toți acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai șase voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.

În mod sigur acest jurnal a fost scris de regele Carol al II-lea cu scopul expres pentru a rămâne o mărturie care ar putea cumva să-l spele în fața posterității de multele lui păcate ca și conducător al țării. Dar adevărul istoric trebuie spus. Decizia votată în Consiliul de Coroană era strict consultativă, votul final și decisiv aparținea regelui și numai lui. El lua decizia de a intra sau nu în război, indiferent de ceea ce spunea Consiliul de Coroană. De ce Carol al II-lea nu a decis altfel decât a votat Consiliul, dacă spune astfel de lucruri frumoase despre cei ce au decis rezistența? De ce nu și-a înscris și el numele în cartea de aur a neamului românesc alături de cei șase? E simplu, a fugit de răspundere, asta a făcut toată viața lui, și așa va rămâne în istorie, ca un laș. Dar de ce a vrut puterea absolută instaurată în 1938 dacă nu a vrut să o folosească atunci când trebuia să o facă, conform sentimentelor sale așa cum apar în jurnalul său?

Comparativ cu vremurile noastre, îmi vine în minte un eveniment, respectiv decizia de vânzare a celei mai mari firme românești (Petrom), o companie care avea active enorme, domina piața românească de combustibili, dar avea și active în străinătate, inclusiv terenuri petroliere concesionate și platforme maritime, vândută cu un preț de nimic unei companii care nu avea mare lucru, nu știa ce înseamnă platforme de exploatare maritimă sau terenuri petroliere concesionate în Asia Centrală. Dar pentru a se acoperi, guvernul a trecut această privatizare prin parlamentul dominat tot de partidul politic care a dat guvernul. O acoperire prin votul din parlament, la fel cum Carol al II-lea s-a acoperit prin votul din consiliul de coroană. Vremurile trec, politicienii rămân, din păcate cam la fel.

Pentru cei care vor sări în apărarea sa comparând acest Consiliu de Coroană cu cel din august 1914 am vești foarte proaste. Și Carol I ar fi putut trece peste votul Consiliului de Coroană de atunci și să ia decizia de a intra în război de partea Puterilor Centrale în 1914 în ciuda deciziei pentru neutralitate și expectativa armată luată e acel Consiliu, dar bătrânul rege nu a putut face asta. De ce? Deoarece întreaga populație, întreaga opinie publică era împotrivă. Dacă și Consiliul de Coroană era împotrivă, regele nu avea nicio șansă. Dar în cazul lui Carol al II-lea, care era situația? Consiliul de Coroană votase pentru cedare, dar întreaga populație, întreaga armată era pentru rezistență. Toate mărturiile și amintirile militarilor români, tot ce se spune despre atitudinea civililor, totul conduce spre această concluzie, armata era gata să se bată pentru linia Nistrului, întreaga opinie publică era pentru luptă. Dar atunci, de ce Carol al II-lea nu a decis să treacă peste votul Consiliului de Coroană și să meargă pe linia opiniei publice și a armatei, caz în care ar fi devenit din start erou național? Ce l-a oprit? Doar lașitatea sa și fuga de răspundere care l-a caracterizat întreaga viață. Dar decizia sa de atunci a avut grave consecințe asupra întregii istorii a României.

Componenta strategică

În orice decizie trebuie luat în calcul și contextul strategic, din punct de vedere al aliaților și al intervenției lor. Să ne evaluăm situația la 26 iunie 1940.

Aliații

La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României erau în imposibilitatea de a ne ajuta, mă refer aici la cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie. Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei. Bătălia Angliei nu începuse încă, se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice, totul era de partea lui. Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia (în afară de România), contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă își vor respecta înțelegerea în cazul unui conflict militar dintre România și URSS au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare. Cu o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța. În ciuda tuturor conflictelor și divergențelor din trecut, inclusiv din primul război mondial, când am luptat împotriva diviziilor turce în Dobrogea și mai apoi, doar pentru acest gest de onoare ar trebui să le fim recunoscători turcilor, spre comparație cu iugoslavii și grecii, de care ne leagă și multe legături religioase.

Tratatul de alianță prevedea cam așa: în cazul în care unul dintre aliați intra în război cu un alt stat și un stat terț îl ataca, aliații trebuiau să intre în război contra statului terț. În cazul nostru, lucrurile erau deja clare la 27 iunie 1940, când am cerut ajutorul aliaților. Dacă noi intram în război contra Uniunii Sovietice și Ungaria sau Bulgaria ne atacau, aliații din Înțelegerea Balcanică, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, intrau în război contra acestora? Mă repet, ei nu trebuiau și nu aveau cum să intre în război contra URSS, ci doar contra Ungariei sau Bulgariei care ne-ar fi putut ataca pe la spate, la fel cum a făcut Italia împotriva Franței când aceasta lupta pe front contra Germaniei în 1940. Ei bine, răspunsul Iugoslaviei și Greciei a fost ambiguu, mai degrabă negativ, ei ne-au transmis să nu tulburăm echilibrul balcanic și să ne batem cu rușii. Singurii care au răspuns pozitiv, clar și la obiect, au fost turcii, care au transmis că își vor respecta tratatul semnat până la ultima literă. Din partea lor, dacă ne-am război cu rușii și bulgarii ne-ar ataca pe la spate, ei ar intra în război contra bulgarilor, punându-i astfel într-o poziție dificilă. Dar, din păcate, iugoslavii și grecii s-au eschivat, astfel noi rămâneam descoperiți unui atac al Ungariei care ne-ar fi lovit din spate în cazul unui război contra URSS. Mai mult, au concentrat trupe pe granița din Banat, în ideea de a ocupa întreg Banatul dacă statul român s-ar fi dezmembrat. Amintirea ocupației Banatului din 1918-1919 le era încă proaspătă. Ce să zici de asemenea aliați? Iar noi, în 1941, când au fost invadați de germani, am refuzat să intrăm în Banatul sârbesc, ba chiar am amenințat  prin vocea lui Antonescu că în caz că Ungaria intră aici, ne băgăm după ei și îi vom scoate afară.

Deci, dintre aliați ne puteam baza doar pe Turcia, și asta în cazul unui atac din partea Bulgariei.

Inamicii

Am vorbit de Uniunea Sovietică, ea ne viza încă din 1918, când Lenin ne-a cerut Basarabia și Bucovina, deși această bucată de teritoriu românesc nu a fost stăpânită de ruși niciodată. Putem astfel să facem o legătură între pretențiile lui Lenin din 1919 și ale lui Stalin din 1940, toate vizau același lucru, extinderea noului imperiu comunist clădit pe ruinele celui țarist, dar mult mai ambițios. Țarii doreau doar stăpânirea regională, pe când comuniștii cea mondială. În rest, metodele sunt asemănătoare, dar mult mai rafinate sub imperiul comunist clădit de Lenin și perfecționat de Stalin.

Pentru a-și atinge scopurile, Stalin se aliază cu Hitler. Împreună își împart estul Europei, apoi Stalin îi dă mână liberă lui Hitler în vest. Germania s-a temut de războiul pe două fronturi, cum s-a întâmplat în primul război mondial, dar fiind asigurat de alianța cu Stalin prin pactul Molotov-Ribbentrop, Hitler are mână liberă pentru a lovi în vest, cu estul asigurat. Dar după victoria sa împotriva Franței, Hitler este anunțat că sovieticii își vor partea lor din înțelegere, ce a mai rămas din tratatul din 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Anume punctul 3 din protocolul secret, Basarabia.

La 22 iunie 1940 Franța capitulează. Iar a doua zi, imediat după felicitările sovietice de rigoare, Molotov îl invită pe ministrul german de la Moscova la o discuție și îl informează că problema basarabeană nu mai suferă amânare. Dar sovieticii cer și Bucovina pe lângă Basarabia, fapt care îl irită pe Hitler, dar nu numai acest aspect, cât și momentul ales. Abia golite cupele victoriei, când Stalin venea cu pretenții noi. Opoziția lui Hitler s-a tradus prin diminuarea pretențiilor sovietice de la Bucovina întreagă la doar jumătate din ea, respectiv Bucovina de Nord. Iar prin creionul gros al lui Molotov, la aceasta s-a adăugat și Ținutul Herța.

Stalin a jucat bine, ca întotdeauna, acest geniu al răului și-a jucat întotdeauna bine cărțile. Sunt mulți astăzi care spun că în cazul în care am fi rezistat pe Nistru și am fi fost bătuți, Hitler nu i-ar fi permis lui Stalin să ocupe teritorii de la stânga Prutului. Întrebarea de bază este cum l-ar fi oprit Hitler pe Stalin să nu o facă, din moment ce întreaga armată germană era în Franța și ar fi avut nevoie de câteva săptămâni să revină pentru a-l putea amenința pe Stalin și Armata Roșie. Deci, în ciuda pronosticului unora că Hitler nu ar fi permis ca rușii să treacă de Prut, adevărul este că germanii nu ar fi avut cum să-l amenințe. Nu ar fi avut cu ce, tocmai pe asta s-a bazat Stalin. I-ar fi pus pe germani în fața faptului împlinit și atât. Iar germanii ar fi avut nevoie de luni de zile de concentrări de forțe pentru a putea declanșa un atac, iar acesta putea fi efectuat doar în anumite condiții calendaristice și meteorologice, cum s-a verificat ulterior.

Dar să nu uităm un lucru esențial la 26 iunie 1940. Sovieticii și germanii erau aliați, erau pe aceeași mână. Chiar germanii ne-au sfătuit să cedăm ultimatumului sovietic, deci nu aveam cum să ne bazăm pe ei ca și ajutor. Prin acest aspect, nu aveam cum să știm că germanii s-ar fi opus ca rușii să treacă dincolo de Prut în caz că rezistam armat.

Căpitanul Ionel Epure, martir al Basarabiei

Încă un lucru des adus în discuție referitor la acele timpuri. Mulți își justifică părerile și teoriile pe baza negocierilor dintre Hitler și Stalin ca și cea descrisă de mine mai sus, referitor la diminuarea pretenției sovieticilor de la întreaga Bucovină doar la partea de nord a acesteia. La fel, pe anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov.

Ce vreau să subliniez este faptul că la acea vreme, anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov era secretă, necunoscută de nimeni în afara celor care au semnat-o. Această anexă secretă a fost descoperită de aliați în arhivele germane cucerite și sovieticii nu au recunoscut-o multă vreme, la fel cum nu au recunoscut și nu recunosc multe masacre comise împotriva altor popoare. Spre exemplu, masacrul de la Katyn l-au recunoscut abia după căderea comunismului.

Personal am o nelămurire, ținând cont de alianța sovieto-germană din anii 1939-1941. Oare obsesia lui Stalin pentru ocuparea Berlinului nu avea și o motivație mai ascunsă, în afara celei logice și normale de ocupare a capitalei inamicului? Că l-ar fi vrut capturat pe Hitler, dușmanul suprem, cu care stătuse alături timp de doi ani de zile, poate fi valabil, dar Stalin nu avea de unde să știe că Hitler va rămâne în Berlin și nu se va refugia pe undeva prin Alpii austrieci, așa cum existau unele planuri. Chiar și Stalin, când trupele germane se apropiau de Moscova în 1941 avea planuri de a se refugia la est de Urali, guvernul și o parte din structurile de putere au și început să se evacueze. Deci, Stalin nu putea fi sigur că îl va prinde pe Hitler în Berlin, totul era relativ. Berlinul era bine apărat și pierderile sovietice au fost pe măsură.  Dar nu cumva Stalin dorea să pună mâna pe arhivele germane și să le distrugă înainte de a ajunge pe mâna aliaților occidentali, pentru a nu se afla adevărul asupra dimensiunilor colaborării între Hitler și Stalin în perioada de aur a înțelegerii dintr cei doi? Totuși, protocolul secret din pactul Ribbentrop-Molotov a fost găsit și publicat, în acesta era trecut la punctul 3 interesul sovietic pentru Basarabia.

Dar asta abia în 1945, în 26 iunie 1940, la primirea ultimatumului, nu se știa nimic despre acest protocol secret, nu se știa nimic nici despre pretențiile lui Stalin asupra întregii Bucovine și nici despre faptul că nemulțumirea lui Hitler a diminuat pretențiile sovietice la jumătate din Bucovina.

Se știa doar că Sovietele ne cer Basarabia și nordul Bucovinei și trebuie să le răspundem în răstimp de 24 de ore, apoi aveam patru zile să le evacuăm. Și nu ne puteam baza pe nimeni, doar pe turci, împotriva tuturor puterilor momentului.

Componenta militară

Desigur că cea mai importantă bază pe care se putea susține o decizie de rezistență împotriva potențialei agresiuni rusești o constituie armata română, gradul ei de pregătire și de dotare comparativ cu cea agresoare. Era pregătită armata română să facă față celei sovietice în 1940? La trei luni după ce sovieticii încheiaseră un război greu contra finlandezilor? Să nu uităm că aveau și experiența luptei contra japonezilor în Mongolia, unde Jukov declanșase pentru prima oară atacul combinat aviație-tancuri la Halhin Gol, dezvoltat ulterior de germani sub numele de blietzkrieg. Un lucru este foarte clar, sovieticii ne erau superiori din toate punctele de vedere în 1940, numeric, tehnic, ca dotare și ca experiență de război.

Planul sovietic de anexare a Basarabiei și nordului Bucovinei

Despre superioritatea inamicului vorbise și Șeful Statului Major, generalul Florea Țenescu, în Consiliul de Coroană, el susținând că sovieticii aveau o sută de divizii, iar ungurii și bulgarii câte 20, contra celor 40 ale noastre, dintre care 20 concentrate pe frontiera de est și nord-est. Poate că numărul de o sută pe granița noastră este exagerat, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Armatele a 9-a și a 18-a, erau cele mai puternice din Armata Roșie, cele cu care ne-am confruntat după 22 iunie 1941. Lor li se adăuga Armata a 12-a ca sprijin. Era normal ca cele mai puternice armate sovietice să fie orientate împotriva României, rolul lor era ca la nevoie să se năpustească prin Poarta Focșanilor și să ocupe terenurile petroliere de la Ploiești, securizând cel mai mare rezervor de petrol european, astfel ca nimeni, nici germania, să nu poată avea acces la el. Fără petrol, mașina de război germană nu putea funcționa. Până acum aceasta a funcționat cu petrol sovietic, dar în caz de răcire a relațiilor sovieto-germane, cum se va întâmpla ulterior, petrolul românesc devenea o resursă esențială. De aceea erau aceste armate poziționate atât de aproape, pentru petrol și pentru a lua în stăpânire gurile Dunării.

După cum se vede în imaginea anexată, în apropierea granițelor noastre se aflau patru armate sovietice a 12-a, a 5-a si a 9-a, iar în spatele lor, ca și acoperire, a 6-a și a 18-a.

Este adevărat, nu doar superioritatea numerică și tehnică este determinantă într-un război, cum s-a văzut de multe ori în conflictele militare, inclusiv în istoria noastră. Mai apar și alte condiții, dar nici acestea nu ne erau prea favorabile. Mulți vor oferi exemplul finlandezilor, care au rezisatat cu succes timp de trei luni, provocând pierderi grele invadatorilor. Dar aceștia pierd din vedere o condiție esențială, condițiile și terenul. Condițiile și terenul favorizau în Războiul de iarnă apărarea în cel mai înalt grad. Iarna grea din ținuturile nordice greu accesibile, temperaturi de minus 40 de grade, viscole, zăpada abundentă în care se blocau tancurile, terenul greu, cu lacuri și păduri și puțin drumuri, toate la un loc au făcut victime grele, favorizându-i pe finlandezii care se deplasau pe schiuri, echipați în alb, provocând dezastru în spatele liniilor sovietice, care îi numea Moartea albă. Spre deosebire, în iunie-iulie 1944, terenul cucerit în trei luni în războiul de iarnă a fost ocupat de sovietici în câteva săptămâni. Orașul Tamperre, pentru care s-au dat lupte atât de grele în 1940, a fost cucerit în câteva ore în condiții de vară (vezi Finlanda și România în război. Asemănări și deosebiri (II)). Doar victoria de la Tali Ihantalla i-a oprit pe ruși. Dar, în iunie 1940, sorții erau tot de partea sovietică.

Situația strategică a frontierei era mai gravă decât cu un an înainte. Cât timp a existat Polonia ca stat aliat, aveam o continuitate a frontierei de la sud la nord, trebuia să ne apărăm doar spre est. Chiar configurația terenului, cu văile râurilor orientate de la nord la sud, și dealurile tot la fel, favoriza o apărare pe aliniamente succesive, pe crestele dealurilor. Dar odată cu împărțirea Poloniei, URSS câștigă un intrând periculos în nordul Bucovinei, în Galiția. De aici, printr-un atac de la nord la sud prin Bucovina, pătrunzând pe văi și urmându-le, întreaga apărare română putea fi întoarsă cu ușurință. Era suficient ca o forță să le fixeze pe front, iar o alta să le întoarcă apărarea pe flanc, de la nord la sud. Aceeași problemă spinoasă apăruse șila granița cu un alt dușman, cu Ungaria. Până în 1939, la destrămarea Cehoslovaciei, aveam granița cu ei doar la nord-vest. Când Cehoslovacia a fost împărțită, României i s-a propus să preia partea din Maramureșul istoric lăsată cehoslovacilor în 1920 (o mare prostie, deoarece era ocupat de armata română!). România a refuzat să preia acestă porțiune din vechiul Maramureș prin desființarea Cehoslovaciei, motivând că reîntregirea ținuturilor românești nu se face pe nenorocirea aliaților. Ungaria nu a avut astfel de probleme și l-a preluat. Fie numai din rațiuni strategice ar fi trebuit ocupat, astfel aveam în fața ungurilor și a pretențiilor lor un front continuu, sprijinit pe Carpați la nord. Nu am făcut-o, astfel că ne-am trezit cu un intrând periculos la nord, de-a lungul Tisei, care amenința apărarea noastră cu întoarcerea, astfel că trupele noastre de vânători de munte au trebuit masate la Sighet și în Maramureș în vara lui 1940, până la dictatul de la Viena, la a doua cedare.

O altă chestiune esențială a apărării o reprezintă pregătirea terenului. Dacă terenul este favorabil apărării, trebuie pregătit să fie și mai favorabil prin fortificații. Șanțuri antitanc, cazemate, lucrări de întărire pot face ca o trupă redusă numeric să poată fi capabilă să reziste timp îndelungat unei forțe superioare. Insulele japoneze din Pacific sau plaja Omaha din Normandia au arătat acest lucru în cazul debarcărilor de pe mare, dar sunt și alte exemple referitoare la cât de greu poate fi trecut un râu cu malul fortificat de inamic.

Cum stăteam noi la acest capitol? Foarte bine, excelent, ca și planuri pe hârtie. Dar ca realizare? Ne spune col (r) Florea Pavlov, în acea perioadă șef al secției operații din Comandamentul trupelor de geniu:

Prin directiva generală 748 din 13 martie 1934 și completată cu noi precizări în anii 1936 și 1937, a stabilit un sistem unitar de realizare a fortificațiilor la granițele de est, nord și sud, iar prin Memorialul nr 455 din 10 iulie 1936 a stabilit măsurile de întărire defensivă a frontierei de vest. (…) Sistemul unitar de fortificare a țării prevedea executarea unor fortificații permanente sub forma cazematelor de beton cu 2-4 creneluri pentru mitraliere, cazemate pentru tunuri anticar, observatoare și puncte de comandă din beton, completate cu instalații de transmisiuni, lucrări pasagere pentru apărarea  apropiată, baraje de mine și baraje de sârmă ghimpată ș.a. (…) Lucrările de fortificații de pe Nistrul inferior și din Bucovina de Nord au fost începute la 4 ianuarie 1940 (!), fiind destinate acestui scop.

Sectoarele militare 8,9,10 și 11 lucru, cu reședințele la Tighina, Chișinău, Cornești și Rădăuți, au acționat în zonă până la 18 iunie 1940.

Când imperiul sovietic a executat invazia ocupând teritoriile românești de vest de Nistru, urmare a altui diktat, pactul Molotov – Ribbentrop din 1939, în Basarabia, trupele de geniu executaseră din cele 1033 cazemate planificate numai 127, adică 12,3% din necesar, iar în Bucovina, din 498 cazemate prevăzute, se realizaseră doar 24 de cazemate, adică 5% din necesar.  Materialele de construcții aprovizionate, valorând 227,118 milioane lei nu s-au mai putut evacua din depozitele create rămânând în posesia cotropitorilor.

Aceasta a fost soarta eforturilor umane, financiare și materiale făcute de statul român pentru apărarea țăriii. Sumele enorme cheltuite pentru executarea acestor lucrări de fortificații s-au adăugat la imensele pierderi suferite de România prin rapturile teritoriale.

Durerea mare a oștirii române a fost că toate aceste pierderi au fost suferite fără nici un fel de luptă, iar din sutele de cazemate construite nu s-a tras nici un glonț sau proiectil.

Câtă iresponsabilitate politică a factorilor de decizie, când ne băteam cu rușii pe Nistru până în 1924, de atunci veneau propuneri pentru un sistem de fortificații pe zona de est! Iar lucrările au început abia în 4 ianuarie 1940!! La fel ca și în ziua de azi, când sunt amânate la nesfârșit dotările armatei, iar când acestea sunt făcute se fac cu întârziere, second-hand și incomplete! Istoria se repetă, dacă nu vrei să înveți din ea. Și atunci, cine e vinovat? Aceiași, și atunci și acum.

Culmea politicianismului, azi e ziua drapelului și e 26 iunie, ziua în care URSS ne înmâna ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Tot azi, se proclamă zi de doliu național, dar surpriză, nu pentru Basarabia, sau Bucovina, ci pentru că au murit câțiva turiști într-un accident rutier. Da, e tragic, atât pentru victime, cât și pentru rudele lor, dar putem compara asta cu miile de morți anual pe șoselele din România? Atunci și ei ar merita o zi de doliu național, nu? Dar ce ne facem cu sutele de mii de victime ale comunismului în Basarabia și apoi în România, ca urmare a acestui ultimatum din acestă dată fatidică? Nu pentru ei ar trebui să se proclame doliu național?

Cum ar fi fost dacă?

E foarte dificil să dai un răspuns la această întrebare, după cum subliniam în debutul articolului. Dar să încercăm o foarte timidă încercare. România respinge ultimatumul. URSS ar fi atacat imediat? Putem presupune cu o probabilitate destul de mare că da, toate indiciile arată că erau pregătiți de atac. Ar fi atacat imediat pentru a nu da timp factorilor decizionali (cei total surprinși de ultimatum) să organizeze cât de cât dispozitivul militar român pentru apărare, să întărească trupele din est, să asigure poziții defensive eșalonate în adâncime pentru o cât mai bună apărare. URSS nu dorea să dea timp de reacție factorilor politici, mai ales să nu-i dea timp lui Hitler care ar fi putut începe o oarecare mișcare de trupe din Franța (aceasta abia capitulase de patru zile, trupele germane erau toate concentrate acolo) pentru a-i tempera avântul aliatului Stalin. Mai mult, Armata Roșie nu dorea ca să ne dea timp să mutăm trupe de pe frontierele bulgare și ungare.

Ținând cont de răspunsul primit de la turci în 27 iunie, dinspre sud puteam fi mai liniștiți, dacă bulgarii ar fi atacat în Dobrogea, turcii i-ar fi atacat dinspre sud, silindu-i să ducă un război pe două fronturi. Chiar dacă nu i-ar fi atacat, și o declarație de război turcă ar fi imobilizat trupe bulgare la granița turco-bulgară, micșorând efectivele desfășurate împotriva noastră. Conform asigurărilor turcilor, am fi putut să luăm trupe din sud, pe care să le ducem în est, ori asta rușii nu doreau să ne dea timp. În Dobrogea, chiar cu efective inferioare, am fi putut duce lupte de apărare și de întârziere. Spre comparație, în primul război mondial al luptat în Dobrogea împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, toți conduși de un general de renume ca și von Mackensen, iar alături de noi am avut doar două divizii rusești care au cam evitat lupta și una sârbească care s-a bătut cu eroism. Deci, am fi putut duce un război defensiv la sud, în caz că ne-ar fi atacat bulgarii.

Ungurii nu s-ar fi grăbit să ne atace de la primul foc de armă, nu stă în caracterul lor. Ar fi așteptat ca rușii să ne bată serios de tot, abia atunci ar fi atacat, la fel și bulgarii. La fel au procedat și italienii împotriva Franței, au atacat-o abia când era în pragul prăbușirii în urma atacului german început la 10 mai 1940, și chiar atunci italienii nu prea s-au descurcat cu defensiva franceză subțire. Ungurii și bulgarii ar fi atacat numai după ce rușii ar fi rupt frontul și ar fi pătruns adânc, undeva dincolo de Prut. O problemă suplimentară o constituia Iugoslavia, acești aliați care nu s-au angajat să-și respecte cuvântul cum au făcut turcii, au concentrat trupe la granița Banatului românesc, gata să profite de eventuala prăbușire a statului român și să ocupe întreg Banatul ca și în 1918-1919.

Deci, ca idee, ar fi trebuit să întărim mai mult estul, contra amenințării principale și imediate care era URSS, lăsând pe celelalte granițe amenințate doar efective de acoperire, deoarece dacă ne băteau rușii rapid, s-ar fi năpustit și ceilalți să smulgă o bucată din pradă. Cât timp rezistam, nu s-ar fi grăbit. Și asta era și ideea sovieticilor, să ne atace rapid ca să nu aducem trupe de pe celelalte frontiere, ca să putem organiza o defensivă mai îndelungată.

Ca dovadă că sovieticii ne-ar fi atacat imediat stă și faptul cum s-au desfășurat evenimentele între 28 iunie – 1 iulie. Au pătruns rapid flancând și depășind coloanele noastre în retragere, le-au blocat retragerea și le-au capturat, dezarmat, jefuit. Ofițerii au fost batjocoriți, bătuți și chiar uciși. O comportare de barbari, nu de armată a unui stat, mai ales că nu eram în stare de război cu ei.

Deci aveau pregătite planurile și direcțiile de invazie, tancurile și trupele lor se aflau pe direcțiile de plecare. În caz că refuzam ultimatumul, forțele lor blindate s-ar fi năpustit asupra punctelor de trecere, le-ar fi forțat și ar fi luat punctele întărite și cazematele din spate, apoi ar fi pornit sprijinite de aviație în adâncimea teritoriului. Un blietzkrieg clasic, la fel ca și la Halhin Gol (vezi harta).

Primul blietzkrieg, Hahlin Gol, august 1939

La aviație ne erau net superiori, la tancuri nu mai vorbim. Am văzut în articolul Minciuna 22 iunie 1941 cum stătea URSS la capitolul tancuri în 1941, avea peste zece mii de tancuri, mai mult decât toate statele lumii luate la un loc. Spre comparație, tot în 1941, după un an de pregătire de război, avea 70 de tancuri Renault. Ori, Uniunea Sovietică nu avea cum să fabrice zece mii de tancuri într-un an, așa că dispunea de câteva mii și în 1940, tancuri pe care le-a folosit și împotriva japonezilor, și împotriva finlandezilor. Încă ceva, sovieticii aveau o armă ofensivă care nici nu exista în armata română, parașutiștii, fiind vorba de câteva divizii aeropurtate. S-au folosit din plin de parașutiști în timpul invaziei Basarabiei, ei fiind vârful de lance al ofensivei, au fost parașutări la Chișinău (unde au dat mâna cu coloana a cincia sovietică care îi aștepta), precum și pe lângă Prut. Aceștia erau lansați în spatele trupelor aflate în retragere pentru a le tăia calea, așa cum s-a întâmplat. Când te aperi nu ai nevoie de parașutiști, ei pot fi folosiți atunci doar ca și infanteriști. Doar în atac ai nevoie de ei pentru a destabiliza spatele frontului inamic. Nu întâmplător, arma parașutiștilor a fost creată în armata română abia la 10 iunie 1941, când ne pregăteam de atacul pentru dezrobirea Basarabiei și nordului Bucovinei.

O întrebare pusă de multe ori a fost dacă rușii s-ar fi oprit la Prut în caz că ne opuneam cu arma în mână. Majoritatea au răspuns că Hitler nu le-ar fi permis asta, nu le-ar fi permis să treacă Prutul pentru a nu amenința câmpurile petrolifere de la Ploiești. Adevărul este că Hitler nu ar fi avut cum să se opună, nu avea la dispoziție o amenințare credibilă ca să-l facă pe Stalin să se oprească. Trupele germane erau în Franța, ar fi fost doar vorbele lui Hitler fără o bază credibilă. Ori, acesta nu ar fi riscat un război mai devreme ca să-l facă pe Stalin să evacueze ceea ce el ar fi ocupat suplimentar față de înțelegerea avută. Nu degeaba germanii ne-au sfătuit să cedăm. Ca dovadă stau mărturiile ce denotă faptul că rușii  au încercat ocuparea întregii bucovine, și doar câteva gesturi eroice, plătite cu viața de cele mai multe ori, ale unor ofițeri români au împiedicat asta. Întotdeauna rușii au încercat să înghită mai mult decât puteau digera, eventual ulterior negociind de pe poziții de forță bucata care nu o puteau menține. Dar mai mult decât Prutul, un obiectiv important îl reprezentau gurile Dunării, nu degeaba au avut loc parașutări la Reni și pe brațul Chilia. În acest sens amintesc ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării în toamna lui 1940 și continuele provocări și atacuri în această zonă, chiar și după ce Germania ne-a garantat noile frontiere! Deci, rușii nu s-ar fi oprit pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării.

Rămâne întrebarea, am fi putut rezista în iunie 1940? Părerea mea e că întrebarea e pusă greșit. Ar fi trebuit formulată altfel: cât am fi rezistat? Răspunsul e mult mai simplu: mulțumită politicienilor de doi bani (asemănători cu cei de astăzi), nu prea mult. Am fi putut rezista mai mult dacă armata ar fi fost dotată din timp și dacă cel o mie cinci sute de cazemate ar fi fost la locul lor, gata de a fi folosite. Spre exemplu, chiar Marele Stat Major român prevedea în caz de război cu URSS în 1940 evacuarea părții de nord a Bucovinei pe aliniamentul Prutului, mai ușor de apărat, precum și a nordului Basarabiei! Păi de ce era mai ușor de apărat? Pentru că din peste o mie cinci sute de cazemate prevăzute, la acea dată fuseseră realizate sub 150! Păi cine e de vină că armata nu putea apăra teritoriul național? Aceiași care și azi tot amână dotarea și modernizarea armatei, sub diferite scuze și pretexte.

Eroii

Totuși, chiar și în tragedia unei retrageri, atunci când românilor li s-a interzis să riposteze, au fost ofițeri și soldați care și-au făcut datoria de români, și mulți au plătit cu viața. Am prezentat în articolul 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți cazul căpitanului Ioan Boroș, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial. L-am amintit și pe căpitanul Ionel Epure, multiplu medaliat la concursurile internaționale de hipism, mort pe timpul retragerii. Împrejurările nu sunt prea clare, sunt mai multe mărturii, cum că ar fi fost ucis de către civilii minoritari (mulți evrei) care se bucurau și se dedau la atrocități împotriva militarilor și civililor români în retragere, altele că s-ar fi sinucis. O mărturie credibilă descrie felul cum unitatea sa a fost surprinsă de o coloană sovietică care a vrut să-i dezarmeze. Epure s-a dus să parlamenteze cu comandantul sovietic, un maior, care l-a pălmuit și i-a smuls tresele. Epure a scos pistolul și l-a împușcat pe maior, apoi, penru a nu atrage represalii asupra soldaților săi, s-ar fi sinucis. Adevărul așteapră încă să fie aflat din arhivele noastre.

Un lucru este clar, sovieticii au invadat Basarabia cu opt ore mai devreme față de convenția încheiată la acceptarea ultimatumului, nu au respectat graficele de deplasare și nici limita de minim patru kilometri între cele două armate. Dimpotrivă, s-au dedat la tot felul de acte pentru sub pretext de a nu permite evacuarea bunurilor și persoanelor din Basarabia. Aveau nevoie de bunuri și de cetățenii din Basarabia, ca și sclavi sau carne de tun, cei care reușeau să scape de epurări și deportări.

Ca și concluzie, șansele noastre erau reduse, dar vina cea mai mare o au politicienii vremii care, ca și cei de azi, au tot amânat dotarea armatei. Dacă Carol al II-lea deplângea decizia luată de alții în Consiliul de Coroană, el nu spunea nimic de decizia sa, de ce nu merge până la capăt? Să spună franc în față că ar fi trebuit să ne batem, dar el era principalul responsabil că nu prea aveam cum și cu ce? Da, ar fi trebuit să ne batem, dar ar fi trebuit să avem și cu ce și cum, ca să avem măcar ceva șanse. Situație identică ca și cea actuală, toți politicienii sunt mari patrioți, dar dacă îi întrebi ce fac pentru dotarea armatei, dau din colț în colț, că e criză, că nu sunt bani etc. Iar când va veni un nou 26 iunie 1940, deoarece istoria se repetă dacă nu vrei să înveți din ea, aceiași politicieni vor face la fel ca și Carol al II-lea, se vor lamenta că alții nu au vrut să se bată.

Să dăm un singur exemplu, foarte recent. Toți specilaiștii militari sunt de acord că am avea nevoie de minim 48 de avioane de luptă bune, de generație nouă. Ca să adoarmă publicul, guvernanții cumpără cu chiu, cu vai, 12 avioane second-hand, în ideea că și-au făcut datoria, și ca această chestiune să fie uitată. Pentru restul nu sunt bani, e criză, nu-i așa? Aminitiți-vă pe ce tâmpenii s-au cheltuit miliarde de euro în ultimii zece ani de către toate guvernele care s-au succedat în acest răstimp! Da, e adevărat, dotările armatei nu aduc voturi.

Până la urmă am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în 1940 fără luptă. Dar ce facem cu cedarea Ardealului? Situația era alta, șansele erau mai favorabile, o politică fermă ar fi putut face diferența, și ar fi putut influența viitorul țării, precum și parcursul nostru în al doilea război mondial, dacă nu aveam șantajul Ardealului în spate. Dar o lașitate o atrage pe alta, după prima cedare, lui Carol al II-lea i s-a părut firească și a doua. Din fericire, a fost prea mult și pentru răbdătorul popor român, care l-a alungat. Prea târziu.

Cu toate acestea, au fost eroi adevărați care au spălat fața armatei române în una dintre cele mai negre zi. Am vorbit despre căpitanul Ioan Boroș în articolul 28 iunie 1944, fapte și eroi necunoscuți, azi am să vorbesc de colonelul (r) Napoleon Popescu, Regimentul 5 care de luptă, în 1940 căpitan, de fapt vă va vorbi chiar el:

Pentru executarea hotărârii guvernului român de evacuare a trupelor noastre din aceste ținuturi strămoșești și organizarea rezistenței pe Prut, Marele Stat Major a hotărât ca la toate trecerile peste acesta, să se instaleze servicii de pază și ordine de către subunități de arme întrunite. Misiunile acestor subunități erau asigurarea evacuării pe jos a trupelor române din provinciile cedate precum și securitatea căilor ferate, a podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări etc., împotriva eventualelor sabotaje.

La 25 iunie 1940, în funcția de comandant de companie, cu gradul de căpitan, mă găseam la Ploiești, cantonat la școala de ofițeri de reyervă. Din ordinul Marelui Stat Major cu un tren special am plecat la Galați, la dispoziția diviziei comandată de generalul Pantazi. Am sosit la Galalți în seara zilei de 26 iunie 1940.

Am luat contact cu comandantul diviziei; mi s-a ordonat să mă deplasez cu compania de care de luptă la Giurgiulești, unde, împreună cu un divizion de cavalerie purtat, să organizăm și să apărăm un cap de pod pe malul stâng al Prutului (est de Prut)

Giurgiulești este ultima localitate de câmpie, situată la extremitatea sudică a județului Cahul; aici Prutul își duce domol apa spre vărsare în Dunăre. Importanța localității reieșea din existența podului (2 fire de circulație dintre care unul, de cale ferată) peste Prut, prin care se asigura legătura județului Cahul cu orașul Galați.

Comandantul divizionului de cavalerie mi-a ordonat ca, împreună cu subunitățile sale, să apăr căile de acces spre pod, din direcțiile nord și est ale satului Giurgiulești.

Pentru îndeplinirea misiunii primite am dispus: plutonul 1 care de luptă, comandat de locotenentul Mihail Pană, să ocupe la marginea satului Giurgiulești intrările dinspre est; plutonul 2, comndat de locotenentul Mihai Teodorescu, pe calea dinspre nord; al treilea pluton l-am menținut la capul podului, ca rezervă.

Terenul șes, oferea posibilitatea unei bune observări de la depărtare de câțiva kilometr . Carele de luptă au fost camuflate în grădinile sătenilor din marginea satului, sub copaci.

Legătura dintre mine și comandanții de plutoane s-a făcut prin agentul motociclist care, la ordin, executa patrularea în toată zona capului de pod.

În ziua de 1 iulie, în cursul dimineții, divizionul de cavalerie a părăsit capul de pod. Pentru apărarea capului de pod a rămas numai compania de care de luptă.

Către orele 11 motociclistul trimis de locotenentul Pană, în mare viteză, se oprește la punctul de comandă și îmi raportează.

-         Domnule căpitan, domnule căpitan, vin rușii cu tanchete; domnul locotenent Pană întreabă ce ordonați?     

-         Comunică urgent următorul ordin, am zis eu: încărcați proiectile perforante în toate tunurile; sub 300 m, în foc plin, fără somație!

După circa un sfert de oră s-au auyit bubuiturile de Tun, de la plutonul locotenetului Pană. Trei tanchete rusești lovite erau în flăcări, aprinse pe lângă lanurile cu grâu.  

Pentru a impresiona pe agresor, am tras o salvă cu cele 5 tunuri ale plutonului de reyervă peste sat în direcția bubuiturilor.

S-a făcut liniște. Pe sub malul stâng al Prutului venea în pas alergător o companie de infanterie de-a noastră, comandată de căpitanul Ghiurteș.

Apropiindu-se de mine, m-a sărutat spunându-mi ”ne-ați salvat domnule căpitan! Rușii au vrut să ne taie retragerea” Această companie a trecut, în ordine, podul spre Galați. Imediat după aceasta, la orizont, au apărut trei ofițeri ruși, cu un steag alb și cu un țăran translator. Erau: un căpitan de aviație, un căpitan de parașutiști și un căpitan de tancuri, au venit la postul meu de comandă și au început parlamentările. Măroagă să nu mai trag și să nu arunc podul în aer.

-         Ce căutați aici? Trebuia să veniți mâine, le-am răspuns eu.

-         Avem ordin de la Moscova! Au zis ei.

-         Eu am ordin de la București, am replicat.    

Când se apropiau parlamentarii ruși, am ordonat motociclistului să se ducă la comandamentul diviziei și să anunțe sosirea lor.

În urma acestui anunț au venit colonelul Vasiliu, șeful de stat major al diviziei, însoțit de căpitanul Dămăceanu. Acesta mi s-a adresat cu un ton ridicat:

-         Ce-ai făcut căpitane? Ai provocat un conflict diplomatic!

I-am răspuns că dacă nu trăgeam eram prizonierii rușilor cu toată compania. L-am întrebat: era mai bine așa?

Colonelul Vasiliu s-a apropiat de parlamentarii ruși, începând tratativele.

În urma discuțiilor rușii s-au retras; eu am primit ordin să-mi retrag compania pe malul drept al Prutului.

Am executat ordinul, retrăgând tanc cu tanc, pe pod, toată compania. Am așteptat să treacă și ultimii refugiați care veneau în grabă spre noi.

Sublocotenentul genist care minase podul s-a prezentat la mine întrebându-mă dacă distruge podul. Îndurerat am zis: ”Da” și podul a sărit în aer. 

De la divizie am primit ordin să cantonez compania în cazarma aerodromului Galați.

În cantonament am fost vizitat de colonelul Beldiceanu, comandantul Regimentului 1 care de luptă. Acesta m-a felicitat zicându-mi:

-         Bravo, Napoleoane! Ai apărat onoarea țării față de cei ce nu au respectat convenția încheiată.

După această întâmplare, aveam să aflu de la soția mea că postul național de radio București a făcut cunoscut în cadrul jurnalului de seară acest eveniment petrecut în zilele de doliu ale întregii națiuni române.

În această zi de 2 iulie 1940 – in care, cu 436 de ani în urmă pe vremea când se secera grâul, marele voievod și comandant de oști a Moldovei, Ștefan cel  Mare intra în veșnicie; la Giurgiulești pe Prut, în loc de dangătul clopotelor și liniștea duhovnicească au fulgerat năpraznic tunurile de pe tancurile românești. Trei blindate rusești ardeau în lanurile de grâu prevestind parcă soarta ce o vor avea multe altele dintre ele, pe aceleași meleaguri, la scurgereadoar a unui an.

La Giurgiulești nu a curs sânge de român.

Am găsit ulterior mai multe date despre acest adevărat erou român. Citez:

BATALIA DE LA GIURGIULESTI. Rusia nu a renuntat la ideea de a pune mana pe Romania nici dupa ce a anexat Bucovina de Nord. Astfel, in “Jurnalul de operatii al Corpului de Cavalerie”, la 2 iulie 1940 este notata o directiva care prevede: “Trupele vor mentine pana la 3.VIII dimineata capetele de Pod la Est de Prut. Orice incercare de dezarmare nu va fi admisa, ripostand cu foc. (…) Se va pastra ca forte in capul de pod un batalion din Reg. 46 Inf., un batalion de infanterie usoara, una sectie artilerie si una companie care de lupta. Luati masuri de a interzice in orice caz trecerea inamicului la Vest de Prut, organizand o aparare puternica a culoarului spre Galati, interzicerea trecerei peste poduri folosind piese de artilerie si armament anticar, asigurand totodata distrugerea podurilor in caz de tentativa de trecere. Orice incercare de dezarmare nu va fi admisa ripostand cu foc”, ordona seful de Stat Major, colonelul Eftimiu. Singurul veteran de razboi care a luat parte la acea lupta si care inca traieste este fostul ofiter de legatura, pe atunci plutonier, Nicolae Bacalbasa. “In acel an, la Galati, a fost deplasata o companie de tancuri. Erau model Skoda, usoare si foarte moderne. Mai aveam in dotare si tancuri Renault, dar erau depasite si nu au fost trimise la Galati. Initial am fost trimisi la aeroportul din Galati, unde eram concentrati, asteptand sa purtam o lupta, care parea inevitabila, cu tancurile amfibie sovietice, pe care le asteptam sa treaca peste Bratesul Inferior si Superior si sa incerce sa sparga frontul. Rusii voiau sa puna mana pe Galati. Noi, Romania, eram o piesa marunta in jocul lor. Piesa cea mare era Istanbulul. Doar cucerind Galatiul puteau intra usor in Turcia. Apoi, pentru a trece usor in Muntenia si Oltenia, Galatiul era principala piesa de pe tabla de sah. In acele vremuri, comunistii l-au trimis la Galati pe Gheorghe Apostol. Acesta a recunoscut, in memoriile sale, ca avea sarcina sa astepte rusii si sa le predea orasul! In momentul in care Basarabia a fost cedata rusilor, preventiv, am pus dinamita la podurile de la Giurgiulesti. Pentru orice eventualitate, comandantul, un mare erou, Napoleon Popescu, a trecut podul cu tancurile si i-a asteptat pe rusi. Eu am ramas pe partea romaneasca a podului.

Cu sase ore inainte ca Romania sa predea oficial Basarabia, la poduri a aparut o coloana de 70 de blindate care voiau sa intre in Galati. Ele au deschis focul impotriva tancurilor noastre. Norocul nostru a fost ca rusii aveau doar proiectile brizante, care nu strapungeau blindajul. Noi eram pregatiti! Stiu sigur ca am reusit sa distrugem cel putin un tanc sovietic T 40 si am avariat altele. Rusii s-au retras atunci de frica unui macel, dar si de teama unui scandal international. Dupa acest conflict, genistii au vrut sa arunce podul in aer. Popescu ar fi ramas cu camarazii peste Prut. Ar fi fost macelariti. A intors tancurile spre genisti si i-a amenintat ca deschide focul asupra lor daca nu ii lasa sa revina peste pod!”, isi aminteste Bacalbasa. De altfel, in Jurnalul mai sus mentionat sta notat: “Retragerea trupelor de la Vest de Prut s-a facut in liniste si sub protectia unei companii de care de lupta, ce era instalata in pozitie la Est de Prut. Fata de inaintarea agresiva a trupelor sovietice, compania de care de lupta a noastra a deschis focul, tragand aproximativ 80 de proiectile de tun. Cu aceasta ocazie s-au distrus patru tancuri inamice, dintre care unul a fost incendiat”.

Dupa acest episod de agresiune impotriva Romaniei, compania condusa de Napoleon Popescu a ramas mobilizata in ostroavele de la Cernavoda. “Intre timp am devenit ofiter de legatura. Am ramas la Cernavoda cu tancuri si tunuri de asalt ultramoderne, nemtesti, pana la 21 august 1944. Eram mobilizati in ostroave. Ne asteptam ca rusii sa incerce sa patrunda in zona cu tancurile amfibie. Eram convinsi ca intr-un final urma sa aruncam in aer toate podurile de peste Dunare. Cu doua zile inainte de 23 august s-au prezentat la mine, la comandament, cu ordin de la Inaltul Stat Major, reprezentati ai nemtilor. Voiau sa le predam tancurile pentru ca ei sa le foloseasca pentru depresurizarea armatei a VI-a din Basarabia. Abia atunci am plecat spre Barlad”, mai spune Bacalbasa.

Tancul sperietoareT 40, tancul pe care rusii doreau sa il foloseasca pentru a cuceri Galatiul, a fost considerat cel mai performant car de lupta din acei ani. Rusii au facut tot posibilul pentru a tine secrete cat mai mult timp planurile de introducere in dotarea armatei a acestei masini de lupta. “Tancul amfibie T 40 a intrat in dotarea armatei sovietice la 19 decembrie 1939, in aceeasi zi cu tancul mediu T34 si cu tancul greu KV 1. In clasa sa de tancuri a fost o realizare la fel de mare ca si a celorlalte tipuri de care de cetate. Nu este foarte cunoscut pentru ca armata l-a tinut mult timp secret, pentru ca vremea celorlalte tancuri revolutionare inca nu venise”, noteaza V.B. Rezum in “Sinuciderea”. Referitor la puterea de guri de foc pe care sovieticii o aveau, generalul Heinz Guderian spunea: “Daca as fi stiut ca rusii au o asemenea cantitate de tancuri, probabil nu as fi inceput razboiul!”.

Germania versus RusiaJoseph Goebbels, ministrul Propagandei in Germania nazista, recunoaste la 15 martie 1945, in ultimile sale insemnari din jurnalul personal, superioritatea sistemului de comanda sovietic in raport cu piramida de ordine si disciplina germana. “Pentru ocuparea Romaniei ne-ar fi trebuit in perioada respectiva 240.000 de oameni, in timp ce sovieticii s-au limitat la patru divizii NKVD. A fost absolut suficient. Noi, nemtii, totdeauna gresim pe teritoriile ocupate, continuand sa facem totul de unii singuri. Pe de o parte, am cheltuit foarte mult si am blocat foarte multi oameni, iar pe de alta parte, ne-am ridicat impotriva populatia din teritoriile controlate. Rusii, in schimb, ocupau si supuneau”. De altfel, ca exemplu, B. Gregori arata in cartea “Airborne Warfare” ca aeroporturile romanesti au fost ocupate prin parasutarea a numai doua brigazi de soldati, operatiune care a si fost filmata pentru arhivele militare.

Eroul Napoleon PopescuComandantul Companiei a V-a care de lupta, Napoleon Alexandru Popescu, era considerat un adevarat strateg militar. Curajul si abilitatile profesionale l-au facut sa aiba un rol extrem de important in luptele date pentru Basarabia intre 1939 si 1944. Nascut la 28 ianuarie 1909, la Pietrosita (Dambovita), absolvent al Scolii Superioare de Comert si al Scolii Superioare de Infanterie 1, ajunge in 1929 sublocotenent comandant de pluton la Regimentul care de lupta I. In 1940, dupa ce participa la evenimentele din cadrul Rebeliunii Legionare, este avansat in grad de capitan. Cariera militara i se axeaza aproape in totalitate pe evenimentele din Basarabia. “Poseda o foarte buna judecata si un bun-simt de discernamant, care i-au permis in actiunea de la Giurgiulesti sa faca fata in conditii bune la atacul carelor de lupta rusesti, salvand prin actiunea unitatii sale un batalion de infanterie si alte unitati repriate cu acesta in ocazia evacuarii si cedarii Basarabiei”, este notat in Fondul de Memorii Originale din Arhivele Militare Pitesti. Este propus la avansarea in grad de maior si este trimis pe frontul de Est. In 1941 participa la luptele de la Lipnic, acolo unde “compania condusa de capitanul Popescu a fost intrebuintata in folosul corpului de armata german pentru culegerea de informatii. Printr-o actiune rapida ocupa gara din Lipnic, salvand-o de la distrugerea de catre sovietici”. Urmeaza bataliile de la Soroca, Chisinau, Kremdovsko si Argirovskaia. La 18 august 1941 “strapunge cu compania sa puternica pozitie de la Doncevo-Karpovo, la nord de Odesa, usurand mult operatiunile Regimentului III Dorobanti”. In urma acestei lupte este decorat cu Steaua Romaniei clasa a V-a cu spade si panglica de virtute militara. Dupa luptele de la Odessa se retrage cu divizia sa in tara si primeste conducerea Batalionului de Inspectie si Reparatii Motorizate. A fost decorat, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu Virtutea Militara de Pace (1940) Steaua Romaniei (in 1940 si in 1942), dar si cu cea mai importanta distinctie militara germana, Crucea de Fier, clasa a II-a (1940). In 1947 paraseste armata in grad de locotenent colonel. “In urma cu sapte ani s-a stins. Am inteles ca este ingropat intr-un mormant mizer, in Bucuresti. Putin pentru un erou atat de mare”, spune fostul sau camarad Bacalbasa.

Articol integral aici: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-06-25/giurgiulesti-piedica-in-calea-lui-stalin.html

Comments

comments

22 Responses to “Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?”

  1. Legendarus says:

    Frau Merkel…
    Frau Merkel,
    Vă salută necăjitul, despuiatul şi totuţi mândrul ciob al unui protocol
    Ce ne-a trecut pe-o hartă haşurată ca noţiune de moldovenesc popor
    Şi uite de atunci din trei’ş’nouă eu nu mai am nici linişte nici loc
    Indiferent de ninge sau de plouă pe umbra spuzei mele de noroc…
    Dar dat fiind că-n optzeciş’nouă Gorbachev de Kohl a fost convins că nemţii sunt o ţară
    Tot stau şi-aştept ciocanul altui Ribentrop pe Holocaust-ul meu rusificat de nicovală…

    Şi astăzi vreau să înţeleg cam care-i scopul ce-l urmăriţi în Chişinăul nostru sumbru
    Sau vreţi chiar să vedeţi cu ochiul propriu povestea de succes ce lasă-n umbră
    Multiplele legende şi balade legate de urmaşii celor care
    Se spune că-s veniţi de prin Pleiade şi sunt speranţa lumii viitoare…?!
    Sau poate vrei să vezi copiii şi nepoţii ai celor dintre multele femei
    Ce fost-au violate de armate roşii când bolşevicii fugăreau naziştii tăi
    Sau ai dorinţa să discuţi cu strănepoţii acelor ce-au rămas ca santinele
    Să-şi apere şi comunismul, şi toţi hoţii, să ne sugrume visele rebele…?!
    Sau poate simţi neţărmurita nostalgie şi porţi un sentiment imens de vină
    Că prin tratat cu-ai tăi s-a rupt din România… şi Basarabia şi dulcea Bucovină
    Şi nu degeaba vii cu vizita de Stat, c-o zi înainte de aniversarea banditească
    A protocolui secret ce-a parafat că Basarabia-i republică rusească
    (Nevrând să-şi apere valorile regale, atunci elita românească ne-a cedat
    Şi pân’ şi caldarâmul capitalei, plângea în faţa ruşilor, îngenunchiat…)
    Ah, doamna Merkel, iertaţi-mă că răvăşesc patetic evantai de amintire inutilă
    Infantilismul meu nu e decât un gest semnificând o disperare afabilă
    Că n-am putut atunci în patruzeci să am în braţ tăria Kalevalei
    Să-mi apăr plaiul nostru strămoşesc şi numele de Românie şi de Mare

    … Şi vă salut aice, doamnă cancelar, intuitiv simţind agenda vizitei şi scopul
    Şi conţinutul prompt, deşi bizar, a scurtului discurs ce face jocul
    Acestor hoţi făţarnici ce au creat un şir întreg de state mafiote
    Pe sfânt pământul ăsta aşezat la marginea de drum a Europei
    Scoţând poporul nostru la mezat şi invitându-vă la rolul de mascotă
    Cu-a noastre lacrime, ei vor să le spălaţi, trecutul lor de târfe mafiote
    Hai, doamnă cancelar, ridică ochii de pe discursul tău de miliarde
    În faţa ta, în spate, interlopii, aşteaptă nu sentinţe ce i-ar arde
    Aşteaptă doar iertarea de păcate şi consfinţirea businessului ca la noi
    Au învăţat cândva în diplome cumpărate că libertatea-i pentru lupi nu pentru oi
    Hai, doamna cancelar, legiferează – Republica Moldova – poveste de succes
    … Ce marfă formidabilă e gazul, ce bun de plată-i Neamul Românesc!!!

  2. Gogu M. says:

    “Spre comparație, tot în 1941, după un an de pregătire de război (Romania), avea 70 de tancuri Renault.”
    Nu e chiar asa. Din 1939 octombrie Romania are două regimente de tancuri (numite în epocă de “care de lupta”) cu 126 tancuri medii/uşoare cehoslovace Skoda R 2 – versiunea pentru România a tancului LT vz. 35/Panzer 35 (t), un tanc modern după standardele anilor 1939-1940 – şi 75/76 de tancuri uşoare (de infanterie) Renault R 35. La acestea se mai adauga 35 de tancuri uşoare de recunoaştere (tachete, în terminologia românească a apocii) Skoda R 1 (CKD AH IV) – tot cehoslovace, folosite de diviziile de cavalerie – şi 75 de tancuri vechi Renault FT 17. utilizate pentru instrucţie în cadrul unui batalion separat. În plus, în dotarea armatei române se mai afla ~ două companii de maşini blindate (Skoda OA vz. 27, Tatra OA vz. 30) şi un numar (între 136 şi 186) de tanchete blindate neînarmate Malaxa/Renault UE 37, produse sub licenţă franceză şi folosite ca tractoare pentru tunurile antitanc.
    Ca structură, în noiembrie 1939 se constituie o Brigadă mecanizată cu sediul la Turda, înzestrată cu 62 de tancuri Skoda R 2 (în fiinţă în iunie 1940 – nu e clar dacă n-a fost transferată, alături de alte unităţi pe frontiera estică înainte de ultimatumul din iunie) şi se planuieste formarea înca a uneia. În 1941 aceasta brigada devine divizie mecanizată, şi ulterior Divizia 1 blindată care va întruni totalitatea tancurilor R 2 şi va acţiona pe frontul basarabean şi ulterior la Cotul Donului.

    Cam acestea sunt lucrurile care trebuie luate în calcul – asta dacă se poate considera ca fac vreo diferenţă faţă de miile de tancuri ale sovieticilor. Ca o scurtă adăugire, în timpul Războiului de iarnă din 1939-1940 (dus, desigur – aşa cum se precizează şi în articol – într-un context radical diferit) Finlanda dispunea de 32 de tancuri.

    Autorului articolului îi recomand calduros lucrarea “Carol al II-lea şi teroarea istoriei” a francezului Christophe Midan, aparută la Editura Militară, bine documentată şi aducand o alta perspectivă, lipsită de unele clişee deja învechite, asupra evenimentelor.

  3. enzo says:

    Citez din Victor Suvorov – Ultima Republica:
    “Sa calculam.

    De la granita sovietica pâna la exploatarile petrolifere de la Ploiesti sânt 180 km. E loc neted si deschis. La granita erau concentrate trupele Regiunii militare Odessa. In componenta lor erau 1043 tancuri (A.G. Horkov, Grozovoi iuni, M, Voenizdat, 1991, p. 21.). Curând, trebuiau sa mai soseasca înca 220 de tancuri. În plus, împotriva României era desfasurat si corpul 16 mecanizat (608 tancuri) din regiunea învecinata. În prima jumatate a lui iunie, în spatele acestor trupe, la statiile de cale ferata, debarcau unitati si subunitati din armata 16, care, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, fusesera transferate în secret din Zabaicalie. În com­ponenta lor erau 1.370 tancuri. Fusese transferata în secret si armata 19, cu 484 tancuri. Multimii de tancuri sovietice i se opuneau trupele românesti (60 de tancuri).

    Regiunea Odessa si corpul 16 mecanizat al Regiunii militare speciale Kiev aveau 1,651 tancuri. De 27 de ori mai mult decât cele din România. Daca luam în consi­derare noile achizitii de tancuri din Regiunea Odessa si tancurile armatelor debarcate deja în apropierea granitelor românesti, raportul devine 3.725 tancuri sovietice împo­triva a 60 românesti, adica peste 60 de tancuri sovietice împotriva unuia românesc. Daca nu era suficient, atunci împotriva României mai pot fi desfasurate tancurile corpurilor 9, 19 si 24 mecanizate, fara sa mai vorbim de corpurile de desant aerian, de aviatie si celelalte. Tancul “învechit” BT-7M avea pâna si oficial o viteza de 86 km/ ora (în realitate mai mult). Tancurile românesti FT-17 aveau o viteza maxima de 9 km/ora, în acest caz, tancurile sovietice puteau pur si simplu sa le ignore. Daca 1.000 de tancuri s-ar afla în lupta împotriva celor 60 românesti, sute si mii de alte tancuri ar putea trece nestingherit spre Ploiesti, fara sa ocoleasca si fara sa efectueze .manevre suplimentare. La viteza de 25 km/ora, se cer 7-8 ore. O noapte. Or, tancurile sovietice sânt rapide, fiind create special pentru astfel de actiuni. Terenul este neted, solul dur, soselele bune. Tancurile BT pot merge cu 40-50 km/ ora, chiar cu 70-80 km/ora daca le scoti senilele. Pâna la Ploiesti, sânt TREI ore de mers.”

    Cartea este disponibila pentru lectura, gratis pe internet, trebuie doar sa o cautati.
    Autorul demonstreaza fara nici un cusur faptul ca eram in pragul unei agresiuni din partea URSS. Atacul a fost singura optiune!
    Mai sunt inca prost care cred ca aviatia ruseasca era ca vai de ea? sau ca tancurile lor se aprindeau precum chibriturile?? :) ))

  4. Istoricul fanatic says:

    Chiar daca nr tancurilor romanesti pe care dnul Negrea l-a sugerat e gresit si Romania avea de fapt un pic mai multe tancuri, tot nu faceau nici o diferenta. Eram total nepregatiti. Dotarea si construirea unor linii defensive pentru teritoriile romanesti aflate in pericol trebuia inceputa de mult , la sfarsitul anilor ’20 si inceputul anilor ’30. Cel tarziu in 1933. Am si eu o intrebare tot de “what if?”.
    Daca I.I.C Bratianu ar mai fi trait,ar fi fost mai bine pentru Romania? In orice caz Carol II nu ar fi avut curajul sa se intoarca.

  5. itdr says:

    Ba este de apreciat materialul, chiar dacă unele date au mai fost -parcă- editate. Mereu este loc de ceva nou.
    Nu intru în detalii tehnice, de dotare, de artă militară.
    Părerea mea este că, atunci, chiar dacă riscam să fim înfrânți, trebuia să tragem sabia…adică să opunem rezistență. Cazul Finlandei . Dacă atunci, când ești agresat nu te aperi armat sau atunci când ești ocupat nu opui rezistență (în ceea ce numim acțiuni de gherilă), chiar cu pietre și ciomege (vorba vine…), atunci mai marii lumii, când se satură de război (adică li se potrivesc socotelile) și dispun conferințele de pace, nu esti primit acolo și nu mai ai nici o legitimitate.
    Care națiuni pacifiste (care au fost ocupate) au primit ceva în urma războaielor?
    Așa că atunci, trebuia să luptăm. Cu tot riscul. Se puteau întâmpla multe în geometria alianțelor și se scria altfel istoria.
    De ce România aluptat și contra Axei? Pentru a nu pierde ce mai rămăsese de recuperat: Transilvania. Chiar dacă am fost considerată națiune perdantă(ocupată atunci de ruși, comunizată, etc), faptul că sfârșitul războiului în Europa ne-a găsit pe noi (mică putere…) cu mâna pe arme, nu împotriva învingătorilor (că alături nu prea ne vedeau ei…) a însemnat salvarea statului. Așa cum a rămas el. Și ce a urmat apoi.

  6. itdr says:

    Mai adaug: plăcute versuri.
    Asta ne arată că, într-adevăr, într-o zi cu voie bună, moldovenii s-au născut. Dar ce să priceapă babele, surde și cu pretenții de miniștrii de război…

  7. Alex BV says:

    La momentul respectiv nu exista alternativa, eram in “fundu gol” ca sa zic asa, pregatirile noastre ar fi trebuit sa inceapa imediat dupa pretentiile lui Lenin 1918. Ne-ar fi trebuit o perioada de refacere si reconstructie dupa primul razboi, dar deja din 1930 ar fi trebuit sa se inceapa serios treaba. Era necesara industrializarea tarii, fortificarea masiva a granitei de est si dotarea armatei la cel mai inalt nivel.

  8. popescu gabriel says:

    Stimate dle Negrea,
    Va multumesc ca v-ati documentat exect si faceti corect referire la faptele de arme ale tatalui meu, Col. Alexandru Napoleon Popescu (1909-1996).De fiecare data cand le relata, o facea cu simplitate, considerandu-le normale pentru un militar care si-a respectat juramantul de credinta fata de tara (si rege).A pastrat permanent onoarea militara si a fost “disponibilizat”(scos din armata cu decret…regal!!!in ’47) atunci cand armata a alunecat si capata o culoare politica (rosie).Nu concepea ca un militar sa fie “politic inregimentat”; Militarul serveste exclusiv interesul tarii sale, nu vre-un partid . Un timp a fost..somer apoi “muncitor” apoi “tehnician” apoi pensionar….Isi merita pe deplin si etern respectul tuturor celor care l-au cunoscut. O singura remarca imi permit: citatul despre “mormantul mizer” nu e corect. Da, mormantul este simplu, asa cu a dorit el, dar nu e mizer; deseori sunt flori si lumanari aprinse, pentru el si pentru cea care i-a fost demna si crediciasa sotie, mama mea ( profesoara de lb. romana, franceza, italiana)Steliana Popescu.
    Cu respect,
    Gabriel Stefan Popescu

    • Cristian Negrea says:

      Stimate domnule Popescu,
      Va multumesc foarte mult pentru interventia dvs, dar referirea la mormant am luat-o ca si citat exact din articolul de pe 9am.ro, al carui link este pus la final. Ma bucur ca are urmasi care sa-i cinsteasca memoria si sa-i relateze faptele. Nu si-a scris memoriile?
      Cu respect,
      Cristian Negrea

      • popescu gabriel says:

        Stimate Dle Negrea,
        Da, cunosc articolul acela dar, la data aparitiei sale nu am intervenit intrucat era scris corect istoric si cu buna credinta. Am apreciat totusi ca, din moment ce inca aceste fapte prezinta interes, pot face o rectificare, pentru acutatete… Nu, tatal meu nu si-a scris memoriile dar exista o carte a unui ofiter, aparuta dupa anul 1996, care a scris despre activitatea regimentele de “care de lupta” (din garnizoana Targoviste) in Razboi; acolo a cuprins si cele relatate de tatal meu precum si de alti ofiteri ai Armatei Regale.
        Salutari cordiale,
        Gabriel Popescu

        • Cristian Negrea says:

          Stimate domnule Popescu,
          Multumesc pentru lamuriri. Puteti sa-mi indicati numele cartii si autorul? Eu am luat relatarea episodului bataliei de la Giurgiulesti, povestita chiar de tatal dvs si citat exact asa in articol, din cartea Veteranii pe drumul onoarei si jertfei. Spre cetatile de la Nistru, mentionata la bibliografia articolului.
          Toate cele bune,
          Cristian Negrea

          • popescu gabriel says:

            Anticipam intrebarea dvs… cartea se numeste “Divizia 1 blindata, Batalia pentru Libertate” in coordonarea col(r) Ion S Dumitru si col.(r) George Gheorghiu., editata si tiparita la SC Romtel SRL Buzau, prin 1997/98.La pag.240 se afla si fotografia tatalui meu.(Col. Gheorghiu este cel care a stat efectiv de vorba cu tatal meu si s-a ocupat de finalizarea lucrarii. Din pacate ne am mai avut nicio informatie despre dansul).
            Salutari cordiale,
            Gabriel Popescu

          • popescu gabriel says:

            corectie : SC ROMTEAM SRL BUZAU. Salutari.

          • popescu gabriel says:

            corectie 2… SC ROMTEM SRL Buzau ( fara a)

  9. monica cocarlea says:

    In documentarea dumneavoastra ati gasit ceva despre general de devizie Benedict Serpescu, activ pana in 1942?

  10. cristian says:

    buna ziua,

    când a murit col(r)Alexandru Napoleon Popescu?

    • Cristian Negrea says:

      Buna ziua, daca va uitati la comentarii, veti gasi cele postate de fiul d-lui col Popescu in care scrie ca a murit in 1996.

      • popescu gabriel says:

        Tatal meu a murit in ziua de 3 decembrie 1996; se afla inmormantat la Cimitirul SF Vineri din Bucuresti.

  11. Tony says:

    Foarte frumos articolul! Mi.a luat cam mult sa.l citesc,dar nu imi pare rau!Felicitari pt implicare dle Negrea! Sper ca nu va deranjeaza un share pe adresa mea de facebook dedicata eroilor romani !

  12. Gabriel Popescu says:

    pentru cei interesati:
    la Galati, in apropierea vamii catre Giurgiulest s-a dezvelit, anul trecut, un monument care cinsteste evenimentul de acum 70 de ani. La 2 iulie 2015 se vor implini exact 70 de ani de cand a fost impiedicata ocuparea Galatiului.
    Monumentul s-a ridicat din initiativa Dlui Presedinte al CJGalati, Dr. Bacalbasa si cu concursul Conducerii Muzeului de Istorie Galati, dir. Dl C Caldararu, si al oficialitatilor locale.

Trackbacks/Pingbacks

  1. 28 IUNIE 1940 – CEDAREA BASARABIEI ! …AVEAM ALTERNATIVE ? de Cristian Negrea | Romanian Breaking News - [...] [...]
  2. Cine e agresorul (I) – de Cristian Negrea | Ziaristi Online - [...] Ori, dacă asta nu e premeditarea unei agresiuni, nu știu care ar putea fi. Sau da, ultimatumul din 26 ...
  3. Cine e agresorul (I) – de Cristian Negrea - [...] Ori, dacă asta nu e premeditarea unei agresiuni, nu știu care ar putea fi. Sau da, ultimatumul din 26 ...
  4. CRISTIAN NEGREA: CEDAREA BASARABIEI- 1940. ERAU ALTERNATIVE? (3) | Secretele istoriei cu Alexandru Moraru - [...] [1] vezi Minciuna 22 iunie 1941 [2] vezi 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți [3] Ibidem [3]  http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2013/06/cedarea-basarabiei-aveam-alternative/ ...
  5. Cine e agresorul? (I) - Cristian Negrea | Cristian Negrea - [...] Ori, dacă asta nu e premeditarea unei agresiuni, nu știu care ar putea fi. Sau da, ultimatumul din 26 ...
  6. Cine e agresorul (II) Bombardarea litoralului, oraşului şi portului Constanța – de Cristian Negrea | Ziaristi Online - [...] armata sovietică în urma ultimatumului de la 26 iunie. Am expus evenimentele în articolul Cedarea Basarabiei. Aveam alternative? Din acel articol ...
  7. Două articole ca un duș rece | Adrian Ciubotaru - [...] articol (publicat în mai 2013) citind problemele pe care le-a întâmpinat România în fața ultimatumului sovietic: lipsă de pregătire militară, ...
  8. Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul - Cristian Negrea | Cristian Negrea - [...] către armata sovietică în urma ultimatumului de la 26 iunie. Am expus evenimentele în articolul Cedarea Basarabiei. Aveam alternative? ...
  9. Crimeea a căzut fără luptă - Cristian Negrea | Cristian Negrea - [...] Herța și România ar fi fost ceva mai mică (vezi 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și22 iunie ...
  10. Crimeea a căzut fără luptă. Cristian Negrea despre razboiul din Ucraina | Ziaristi Online - [...] Herța și România ar fi fost ceva mai mică (vezi 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și22 iunie 1940. Fapte ...
  11. Cine au fost adevaratii agresori in Al Doilea Război Mondial ? « CER SI PAMANT ROMANESC - [...] [1] v. 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și Cedarea Basarbiei. Aveam alternative? [...]
  12. 28 IUNIE 1940 – CEDAREA BASARABIEI ! …AVEAM ALTERNATIVE ? de Cristian Negrea | România Breaking News – RBN Press - [...] [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


eight × = 40

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

top