search
top

Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II). Adevăruri uitate

Odată decisă organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotărârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localităţile să-şi poată trimite delegaţii în numele fiecărei comunităţi, care să-şi expună mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.
S-a scris mult despre Adunarea Naţională de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, dar este un aspect important care trebuie menţionat şi repetat. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.
În mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii sunt întrebaţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internaţională a momentului a subliniat asta.
În aceeaşi zi, 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i se conferă de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, urmează dineul de gală, în cursul serii. În timpul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia s-a proclamat în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti:
„ … ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”
Rezultatul adunării de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii creării statului român unitar România Mare.Linia de demarcaţie

La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere la Budapesta se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai războiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria. La Belgrad, la 13 noiembrie, semnează un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia se stabileşte şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă. Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate, mai mult, fără să ţină seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau vreo împuternicire, nici măcar nu avea aprobarea Parisului, a fost doar o linie de demarcaţie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.
Între timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române avansează şi ocupă Clujul (24 decembrie), Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei – Zalău – Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii va fi jefuită, maltratată, de bandele ungureşti la care se vor adăuga mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară, vor fi crime şi masacre greu de imaginat. Iar în tot acest timp, soldatul român va sta la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmărindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Un Paris atât de departe încât nu auzea geamătul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrările.
O mare dezamăgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul războiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Franţei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brătianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, şi-a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjaţi de dârzenia „sprâncenatului” Brătianu.
Între timp, luptele şi provocările pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră la ordinea zilei. Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând în mare parte voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). În zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.Banatul sub ocupaţie sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intră în Timişoara şi dizolvă toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând imperiul asupra judeţului Timiş. Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei.
Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbătut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, îi replica plin de furie, în tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrător austriac, şi până la urmă obţine condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, după război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. În schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregătită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fost Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii sunt fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa:
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale:
„Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).
Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, vorbind prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci ce ne aşteptam din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie hotărâtă tot de aliaţii noştri? În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. Eram în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, eram în continuare înconjuraţi de duşmani, iar armata noastră ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

În interiorul zonei rămase sub unguri

După 1 decembrie, şi mai ales, după intrarea trupelor româneşti în Ardeal, unităţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Arad. Încurajate de oprirea românilor pe linie de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti ce aştepta sosirea armatei române care nu mai venea, ţinută pe loc de hotărârile aliaţilor ce menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, ce încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce-şi doreau şi urmau propria cale.
În Transilvania rămasă sub ocupaţia lor îşi vor arunca întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încrezători împlinirea istoriei, aşa cum hotărâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revoluţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge, românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.
Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti îşi încep teroarea ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaşii românilor. Armate teroriste purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc apar şi încep, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevărată vânătoare de români. Sunt ucişi, doar în Bihor, preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Bălanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trăite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească. Într-un memoriu el descrie crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratări. Dar grosul atrocităţilor abia urma.
La 20 martie 1919, aliaţii trimit guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta o refuză şi demisionează, oferind puterea comuniştilor. Şeful noului guvern este Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va introduce Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru a-şi păstra imperiul. După ce au pierdut războiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le-o va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, cu scopul final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă o dată, reproşând României răspunsul militar categoric.
Dar până atunci, noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, se va răsfrânge puternic asupra populaţiei româneşti din Ardealul rămas sub stăpânirea duşmanului de veacuri. În Bihor, de exemplu, înţelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care îşi încep opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919 pătrunde în Beiuş un tren blindat încărcat cu armată secuiască, condusă de căpitanul Verboczy, care dezarmează garda naţională şi pune stăpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, împotriva cui, din moment ce trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet – Zam – Ciucea. Românii prinşi pe străzile Beiuşului sau în împrejurimi erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de aceşti secui.
În întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodării, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:
La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), străpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casă, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casă, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcată şi arsă, precum mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.
La Tinca au fost ridicaţi în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conducătorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş, duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scoşi ochii cu baioneta). La fel a fost asasinat la Vaşcău Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Pălcuţ.
Am vorbit doar de câteva dintre crimele şi atrocităţile petrecute numai în judeţul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în număr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judeţul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirat şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.
Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28000 de iugăre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal. În timpul războiului, exploatarea forestieră era lucrată de către copii şi bătrânii satelor rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuţi în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece ei doresc să plece acasă, să scape din acest iad, din moment ce războiul se sfârşise. Au fost refuzaţi, iar aceştia au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi plecând în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Călăţele şi un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, scapă de valurile revoluţiei de aici pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, publică un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însărcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. Întrunindu-se detaşamentul, a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război. Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un căpitan Korosi, 14 ofiţeri şi 60 de oameni, majoritatea subofiţeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.
Cu un tren special au ajuns la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Încă de pe drum au început o adevărată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.
Ajunşi la exploatarea forestieră, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu mai găsi niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat, cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticăloşi 46 de români.
O comisie mixtă, româno-ungară, sosită la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a găsit la Beliş. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) şi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alături de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruţiu. În acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor (vezi http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/02/revolutia-din-ardeal-si-garzile.html). Întreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după războiul mondial, cel puţin până atunci.
În primăvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal. Totuşi, Parisul rămâne intransigent şi nu permite armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.
Numărul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, există mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrăcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume dintre cei ucişi la Beliş:
Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuţ (35 ani), Ioan Băle (36 ani), Simion Mihuţ (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaţi şi arşi pe rug.
Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)
Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Văsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.
Din comuna Mărişel: Gheorghe Măriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazăr, Francisc Muller.
Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radac, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.
Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uităm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trăznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămpăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.
Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a apărat spunând că expediţia era cunoscută de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-un dintre cazărmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai văzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietăriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi. Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douăzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă răsună în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.

Pe linia de demarcaţie

În tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu înţelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbăvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare. Ocupaseră linia hotărâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunăvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înţeleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. iar această întârziere, doar de câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.
Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l înţelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldaţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi aici, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.
Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau. Şi luptau.
Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste şaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta, a trăit să-şi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a şi prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. În acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând sălbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit. Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizează poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti. Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român, s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere. Înspăimântaţi, românii s-au împrăştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câţiva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti. Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.
În tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localităţilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).
“16 martie 1919:
Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. În cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi. ”
“30 martie 1919
Divizia a 7-a: Între orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamică, în forţa de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklău) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a răspuns cu focuri de armă mitralieră, după care inamicul a încetat focul. Între 12-13 artileria inamică din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect… ”
Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuri sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfăşurat ostilităţile, la fel ca şi pe linia Nistrului. La 20 martie, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karoly cedează puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu se retrag, ba dimpotrivă, înteţesc atacurile asupra soldaţilor români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, pregăteşte riposta. Între timp, la 12 aprilie, soseşte noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolşevici, continuă atacurile şi provocările, care vor culmina cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie. Dar armata română îi aştepta şi era pregătită. Împotriva lor, în acea noapte, se va declanşa contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan va fi grupul de nord condus de generalul Traian Moşoiu.

 

Comments

comments

4 Responses to “Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II). Adevăruri uitate”

  1. Anton says:

    Bunicul meu, Rusu Ioan, tatal mamei mele, si-a facut studiile in una dintre foarte putinele scoli romanesti din Transilvania, cu caracter confesional (in zona judetului Mures de azi). Am avut ocazia odata sa-i vad una din diplomele lui: avea la toate calificativul “emininte” cu exceptia fizicii la care avea numai “indestulator”. El a fost functionar in Kosovo, Slovacia (pe atunci se numea Kasa), unde exista o miscare puternica anti-maghiara.
    Administratia ungara a depus eforturi mari presandu-l sa-si maghiarizeze numele, dar el nu a acceptat. Voiau sa-l numeasca Orosz. Ca urmare nu a fost niciodata avansat in functia sa, si i s-a spus direct cauza.

    La declansarea razboiului, el a fost trimis pe frontul din nordul Maramuresului, sa lupte cda sublocotenent, dar a evadat de acolo si s-a predat armatei romane cand aceasta a ajuns in secuime.

    El a fost imediat inrolat in armata romana cu acelasi grad,(ca sublocotenent) iar austro-ungarii i-au facut imediat un proces de tradare prin care a fost condamnat la moarte.

    Dupa ce Romania a ajuns comunista iar el a implinit varsta de pensie, avand nevoie de actele din Kosovo, el i-a scris unui bun prieten slovac si acesta a reusit sa-i trimita copii dupa acte. astfel a primit o pensie (de mizerie, oricum), dar el era fericit si spunea ca daca administratia ungara ar fi aflat de asta, ar fi distrus actele. Bunicul meu a murit la Cluj, in 1956.

    Ulterior, fiind copil, am cunoscut si rudele bunicii mele (fratii ei si altii) din comuna Tureni, de langa Turda si afland ca au fost in razboi (trimisi pe frontul italian) i-am intrebat pe fiecare: “cati italieni ati impuscat?”

    Raspunsul lor unanim a fost: “am tras in ciori; nu am impuscat nici un italian ca stiam ca imperiul trebuia sa se prabuseasca si sa ne unim cu tara!”.

  2. Anton says:

    Erata: In loc de Kosovo, rog a se citi corect Kosice sau Kasa.

  3. Anton says:

    Legat de ocuparea Budapestei de catre armata romana:

    As ruga sa se publice mai multe detalii. In cartile de turism in limba engleza, care descriu atractiile turistice din Ungaria, carti publicate la Budapesta, au fost adaugate si “informatii” nelegate de subiect, in care se afirma ca armata romana, ocupand Budapesta. a furat tot ce putea fi furat de acolo. “Tot ce se putea misca”.

    Din cate stiu, armata romana nu a furat tezaurul ungar si nici opere de arta. Este foarte posibil sa fi furat vagoanele din gara (ca si vagoanele romanesti au fost “rechizitionate”, nu furate, de armata triplei intelegeri). La fel, sunt mentionate si “telefoanele publice si private” din Budapesta.

    Nu am informatii despre acest aspect.

    Pe de alta parte nu se mentioneaza faptul ca armata romana “a furat” si conducerea sovietica a Ungariei (punandu-l pe fuga pe Bela Kun), astfel creind conditii pentru venirea la putere a “amiralului” Horthy.

    • Multumesc pentru interes si comentarii, domnule Anton. Ultimul este foarte relevant asupra atitudinii vecinilor nostri, mai ales atunci, in situatia in care i-am salvat de bolsevism, si am vazut cum ne-au multumit. Referitor la problema jefuirii Ungariei de catre trupele romane, vedem o mostra sugestiva a caracterului propagandei, nicaieri nu se spune despre jaful petrecut in teritoriul romaesc ocupat de catre germani, austrieci, unguri, bulgari si turci doar cu doi ani inainte, ci doar de jefuirea Ungariei de catre trupele romane. Am pe blog trei articole pe tema razboiului dintre romani si unguri la 1919 si inca trei despre ocuparea Budapestei, in ele am inserat si acest subiect. Daca sunteti interesat, am pus si imagini ale obiectului acestui jaf, dupa cum puteti vedea aici, de exemplu http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/03/razboiul-romano-ungar-de-la-1919-ii-de.html

Trackbacks/Pingbacks

  1. S(t)at fără câini - Cristian Negrea | Cristian Negrea - [...] Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci…
  2. S(t)at fără câini – de Cristian Negrea. Despre ucigasii de romani, criminalii maghiari proslaviti in Romania cu complicitatea autoritatilor statului | Ziaristi Online - [...] Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci…
  3. CRISTIAN NEGREA: S(t)AT FARA CAINI | ISTORICI MARI…ŞI MICI - [...] Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

top