search
top

Trădarea rusească. Alte dovezi (1916)

MOTTO: “Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria.

Generalul Erich Ludendorff, Șeful Statului  Major German

Ultimul articol al meu Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) a stârnit multe reacții de neîncredere, era și normal. Mare parte dintre cititori a reacționat, pe bună dreptate, nevenindu-le să creadă faptul că Rusia ne-a putut trăda în asemenea grad, chiar înainte de a trage un foc de armă să se înțeleagă pentru împărțirea României între ruși și austro-unguri, doar pentru a ieși onorabil din război. Un alt articol (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) a descris modul în care s-a copt această trădare a cărei victime urma să fim noi, românii.

Dar dacă privim la rece, din perspectivă și experiență istorică, observăm că acest curs nu era oarecum în ordinea lucrurilor, dacă ne putem exprima așa. În cei două sute de ani premergători faptelor descrise, românii s-au aflat la confluența a trei mari imperii ajunse la granițele noastre, fiecare mult mai puternic decât noi, împărțiți în state românești, poziționați în calea tuturor răutăților, vorba lui Nicolae Iorga. Imperiul Otoman, cel Rus și cel Habsburgic înconjurau teritoriile românești și smulseră câte o bucată fiecare. Problema lor, un accident istoric fericit până la urmă, a fost că nu s-au putut înțelege concomitent. Dacă eram la limita unui singur mare imperiu, probabil în timp ne-ar fi ocupat, dacă erau două, poate ne-ar fi împărțit, dar trei?

Problema la începutul secolului XX era că unul dintre cele trei imperii, cel otoman, era muribund, în decădere. Războaiele balcanice practic l-au alungat din Europa. Rămăseseră doar două care ne puteau împărți cu ușurință, dar au intervenit doi factori. Primul a fost interesul și intervenția tot mai masivă a imperiilor occidentale în problemele orientului, implicarea lor uneori deschisă (ca și în cazul Războiului Crimeii 1853-1856) pentru păstrarea unui echilibru în estul Europei. Al doilea a fost renașterea românilor într-un stat care devenea din ce în ce mai puternic, mai implicat în problemele regionale și diplomația europeană, o nucă tot mai greu de spart în cursul unor înțelegeri de culise. Încă de la 1878 imperiului rus i s-a tras un semnal că nu mai poate să ocupe și să dispună cum vrea de teritoriul românesc fără să aibă parte de o confruntare militară care s-ar fi putut dovedi destul de problematică și cu rezultat incert, după cum răspundea atunci principele Carol I la amenințările rusești cu desființare armatei române: „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”. Deci, grijă mare!

Dar în momentul în care cei doi factori ar fi anihilați? În cazul unui război mondial, când puterile occidentale erau incapabile să facă ceva în Orient, prinși de un război cumplit chiar pe teritoriul lor (cum s-a dovedit la Gallipolli și în armata lui Sarail de la Salonic), iar armata română bătută și zdrobită, mai funcționau cei doi factori menționați mai sus? Veți înteba pe bună dreptate, care factori, din moment ce amândoi ar fi fost anihilați cu desăvârșire? Ce putea sta în calea împărțirii României între ruși și austrieci, din moment ce occidentalii nu mai făceau față puternicei mașini de război germane, iar armata română, prin complicitatea Rusiei, ar fi fost practic desființată de tăvălugul de oțel al armatelor a patru state, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia?

În acest caz, nu este logică și normală mișcarea rusă de a obține pacea separată printr-o împărțire a României, împușcând doi iepuri dintr-o dată? În primul rând, ieșea cu fața curată din război pe plan intern, în al doilea rând obținea câștiguri teritoriale mult visate, cum ar fi granița pe Carpați și poate și acces prin Dobrogea spre Constantinopol, visul multisecular al țarilor ruși. Războiul dacă continua pe frontul occidental, englezii, francezii, germanii, austriecii, turcii ar fi sângerat încă la nesfârșit, iar Rusia și-ar fi conservat forțele ca în final să facă mișcarea decisivă spre Constantinopol și nimeni nu i-ar fi putut sta în cale. E simplu, era doar o problemă de geopolitică a acelor vremuri.

Spuneam că este greu de crezut pentru cititorul secolului XXI un asemenea grad de trădare. Unii au apreciat pe bună dreptate faptul că în 1916, la intrarea noastră în război, am fost trădați de toți, inclusiv de francezi. Perfect adevărat, și ei ne-au împins în război promițându-ne ofensive pe frontul de vest și ofensiva lui Sarail, lucruri care nu s-au întâmplat, atât francezii, cât și englezii, știau că nici nu avea cum să se întâmple. Ne-au folosit ca paratrăznet și atât. Perfect adevărat. Dar diferența este că ei au recunoscut (e drept, cu jumătate de gură) că ne-au făcut-o și ne-au trădat, iar după ce am dovedit că nu am fost zdrobiți, ci doar învinși, și-au dat toată silința să ne readucă ca o forță puternică în regiune. Efortul lor de a ne trimite material militar și muniții, efortul lor de a ne echipa și instrui, un rol de seamă jucându-l Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot a fost decisv în evenimentele grave viitoare.

Evoluția frontului de est în primul război mondial

În schimb, rușii au fost perfizi de la început până la sfârșit, fie că vorbim de Rusia țaristă sau de cea bolșevică. În acest sens, voi mai aduce ca dovezi unele documente mai puțin cunoscute publicului larg, tot așa, ale celor participanți direct în evenimentele de acum aproape un secol. Unele suplimentare față de cele prezentate în articolele mai sus menționate, după care veți putea judeca dumneavoastră despre ce grad de trădare putem vorbi. Este greu de crezut, dar în perioada interbelică aceste lucruri erau publicate și cunoscute, dar după 45 de ani de comunism, care a ascuns aceste lucruri, și 23 de ani de democrație, care a ignorat aceleași lucruri deși le putea cerceta, poate acest articol ar putea îndemna și pe alții să cerceteze aceste evenimente negate sau ignorate cu bună știință de istoriografia rusă. Oricum, nu sunt primele și nici cele mai importante evenimente pe care istoricii ruși, în concepția lor unică asupra istoriei, le denaturează cu bună știință. Dar pentru noi sunt importante, cel puțin așa cred. Sau mai sper.

Ședința secretă a Parlamentului francez din 28 noiembrie 1916

Înainte de a trece la acestă interesantă ședință a cărei stenogramă s-a publicat abia în 1920, aș aduce încă un citat, de data asta al generalului Petin, fost Șef de Stat Major al Misiunii Militare Franceze din România conduse de generalul Berthelot. Iată ce spune acesta după campania anului 1916:

Colonelul Petin inspectând frontul român, primăvara lui 1917

Ca piesa să fi putut fi jucată (planul de campanie) condiția era ca factorul rus să-și joace rolul. Absența rușilor a fost prea flagrantă pentru ca motivele să nu fie cercetate intens. A fost pronunțat chiar cuvântul trădare. Nu se poate aplica, desigur, aceasta, decât comandamentului superior și înseamnă că, în mod deliberat, a refuzat să-și ajute aliații în momentul cel mai critic… Trebuie remarcat, de asemenea, că fără doar și poate, că începând cu momentul sosirii lor, toate unitățile rusești de geniu au fost dirijate de la începutul lui octombrie pe linia Siretului pentru a stabili, între Focșani și Brăila, o puternică linie defensivă care să apere numai Moldova, lăsând Valahia… ”

Generalul Petin continuă seria argumentelor celor care îi acuzau pe ruși de trădare, amintind inclusiv de Sturmer, dar în final generalul nu achiesează la această teză, deși lasă multe semne de întrebare. Pentru el principala cauză era armata rusă și morbul revoluției care se va manifesta șase luni mai târziu. Dar această explicație nu lămurește înșiruirea lăsată chiar de autor.

Colonelul Petin pe frontul român, 16 martie 1917

Dar să revin asupra dezbaterilor secrete al parlamentului francez, când premierul Aristide Briand și miniștrii săi au avut de răspuns la multe întrebări și dat multe explicații referitoare la evenimentele anului 1916 care au precedat și succedat intrarea României în război și ce a făcut sau nu a făcut Franța, sau dacă a făcut destul. Au fost multe interpelări către membrii guvernului, în special către primul ministru, și toate au fost întrebări dure și grele. Din discursuri și răspunsuri ne putem da seama de multe. Ședința secretă a ținut două zile și a început la 28 noiembrie 1916 (înainte de căderea Bucureștiului de la 6 decembrie) și a fost publicată în Jurnalul Republicii Franceze abia patru ani mai târziu, la 10 noiembrie 1920.

O mare parte din discuții au fost purtate în jurul corpului expediționar de la Salonic condus de generalul Sarail. Foarte instructive și interesante pentru noi aceste discuții, din păcate prea ample pentru a putea fi încadrate într-un singur articol. Pentru cei interesați voi da sursa la sfârșitul articolului. Deosebit de interesante din perspectiva noastră sunt aceste interpelări ale parlamentarilor de opoziție și răspunsuri ale guvernului referitoare la acest subiect de mare impportanță pentru noi. De exemplu, interpelarea domnului Menier-Sourcouf care acuza guvernul că în presă se scria că expediția generalului Sarail dispunea de 400000 de oameni dintre care 300000 de combatanți, de fapt erau abia 140000 de baionete, alții au interpelat aducând argumente ale parlamentarilor care au fost acolo și descriau situația tragică a expediției Sarail, mare parte din oameni bolnavi fără a fi capabili de vreo acțiune militară. Și mai interesantă este interpelarea lui Emile Constant, care aruncă vorbe grele contra guvernului. Dau aici numai un scurt citat din discursul său:

Cu privire la ajutorul rusesc ați pronunțat o cifră foarte tulburătoare, ați vorbit de 50000 de oameni. Ce? Cu 50000 de ruși pretindeați să țineți pe loc un plan așa de întins, la o organizare atât de formidabilă ca și organizarea germană? Cu privire la concursul nostru prin Salonic ce indicii ați dat României? Nu ne-ați spus-o. S-a pronunțat cifra de 400000 de baionete. Sper că nu le-ați spus-o fiindcă nu era conformă cu realitatea. În aceste condițiuni, mă întreb care putea fi situația acestor aliați, al căror curaj este mai presus de orice bănuială, care au meritat atestația germanilor înșiși care declarau că românii se bat cu un curaj admirabil, dar n-au mijloace materiale pentru a le rezista.

Premierul a fost interpelat și întrebat dacă a promis românilor 400000 de combatanți în armata condusă de Sarail, pentru a intra în război, deși aceasta avea doar 140000 de luptători. Premierul Briand a evitat într-un stil tipic politicianist răspunsul la această întrebare.

Premierul francez Aristide Briand

O altă parte a dezbaterii a avut loc asupra direcției în care ar fi trebuit să acționeze România, asupra Bulgariei sau asupra Austro-Ungariei în Transilvania. Guvernul francez a susținut ideea că Brătianu nu dorea să atace Bulgaria, dar nici rușii nu doreau asta. O dezbatere interesantă asupra acestui aspect, cu concluzia că atât românii, cât și rușii, sperau la o înțelegere cu bulgarii. Bineînțeles că această nu a avut loc, cu deznodământul pe care îl știm cu toții. Bulgarii au atacat în Dobrogea fără declarație de război (au trimis-o doar a doua zi), rușii au dat înapoi în contact cu bulgarii (voi dezvolta într-un articol viitor).

Dar să revenim la ce ne interesează, respectiv războiul nostru. Andre Tardieu face o interpelare foarte critică la adresa guvernului acuzându-l de subestimarea capacității inamicului de a întreprinde acțiuni ofensive, fapt pentru care nu a sprijinit suficent România. Au fost aduse anterior și citate din presa germană referitoare la misiunea militară franceză trimisă în România. Generalul Ludendorff ar fi declarat în presă referitor la misiunea generalului Berthelot: Foarte bine, dar atâta timp cât nu aduc și 500 de tunuri grele asta nu schimbă cu nimic situația. Și avea dreptate, trupele române erau prea prost echipate, conduse și înzestrate pentru un astfel de război contra unui astfel de inamic, superior numeric și tehnic la toate capitolele. Singurul lucru care nu le lipsea românilor era bravura, recunoscută chiar de către adversari.

Revenind la ședința parlamentului francez, trebuie să menționez faptul că premierul a subliniat faptul că atât el a trimis nenumărate telegrame și apeluri rușilor pentru a-i sprijini pe români în luptele lor, toate fără rezultat. Mai mult, a insistat pe lângă aliații englezi și italieni să facă același lucru, cu același rezultat. Un exemplu relevat de premierul francez petrecut la 2 septembrie 1916, când generalul Joffre trimite o telegramă direct genralului Alexeev, șeful STAVKA rus, telegramă cu privire la refuzul opus de acesta din urmă la cererea franco-engleză de a trimite 200000 de oameni în Dobrogea. Urmează considerentele strategice ale unei astfel de întreprinderi, iar concluzia este dar tot ceea ce știu asupra stării militare a Rusiei și asupra intențiilor marelui comandament rus , mă face să mă îndoiesc că generalul Alexeev să primească a propune împăratului trimiterea a 200000 de oameni pe frontiera bulgară.

Trebuie să spun și faptul că aceste dezvăluiri din parlamentul francez au avut ca rezultat reacția lui Brizon care în mai multe rânduri a strigat Rusia a trădat Franța! sau Trăiască Franța! Jos Rusia! printre alte protestări ale parlamentarilor, făcându-l pe președintele parlamentului să-l atenționeze serios.

Citate din cuvântările premierului francez: Vedem deja că de la începutul campaniei, soldații români, care sunt excelenți soldați, și-au îmbunătățit situația încetul cu încetul sub focul mitralierei, în așa fel încât au făcut față în multe puncte atacurilor îndreptate contra lor.

Sunt multe de descoperit referitor la subiect în stenograma acestei ședințe, am pus-o la bibliografie și poate fi găsită pe internet în format PDF, pentru cei interesați. Concluzia o puteți trage singuri. Merg mai departe cu alte dovezi.

Raportul Polivanof

După preluarea puterii de căre bolșevici, aceștia, pentru a arăta lumii cât de rău și ingrat fusese regimul trecut, au publicat în presă o serie de rapoarte și documente secrete ale acestui regim, dar au renunțat și ei foarte curând, deorece deveniseră mai răi și mai ingrați, întrecând cu mult vechiul regim. Între aceste documente publicate de o mare importanță pentru noi îl reprezintă așa numitul raport Polivanof după numele autorului său, general și fost ministru de război până în martie 1916. A fost publicat în ziarul Pravda cu nr 240 și are data îmntocmirii 7 (20 după stil nou) noiembrie 1916 și dă o ilustrare a politicii constante a regimului rus față de România. După ce citiți fragmentele din acest raport, gândiți-vă că nu este cu nimic ieșit din contextul epocii, doar cu patru ani înainte, la 1912, savantul rus de origine română Leon Casso publica cartea Rusia la Dunăre, chiar la 100 de ani de la anexarea Basarabiei. În această carte este descrisă politica rusă de expansiune  în Balcani, către Constantinopol și Marea Egee. Iar această expansiune întâlnea în cale un singur obstacol care nu aparținea blocului slav și se dovedise imposibil de asimilat chiar și după un secol de ocupație în Basarabia, anume poporul român. Deci nimic schimbat în politica Rusiei față de România. Această atitudine era comună întregii clase politice rusești, după cum ne spune istoricul Seton-Watson citându-l pe Miliukov, liderul liberalilor ruși (cadeți) și ministru de externe în 1917. Dacă întind cât pot brațul drept, pot să-l ating pe Pureșkievici, dacă întind cât pot brațul stâng, nu pot da decât de Lenin. Dar în problema Basarabiei, Pureșkievici, Lenin și eu însumi ne dăm mâna.

Iată și fragmente din celebrul raport Polivanof. După o introducere în care este prezentat istoricul negocierilor ruso-române din perspectivă rusească, finalizate cu tratatul de alianță și convenția militară, raportul precizează că teritoriile promise României nu sunt proporționale cu participarea României la operațiunile militare”. Mai departe raportul devine și mai explicit, partea interesantă fiind fragmentul de final, în care se trag concluziile: “… Din punct de vedere al intereselor rusești, considerațiunile următoare trebuie să ne conducă în prețuirea situației de acum din România:

Dacă lucrurile s-ar fi dezvoltat în așa chip încât înțelegerea politică și militară din 1916 cu România să fie cu totul îndeplinită un stat foarte puternic ar fi fost creat în Balcani, compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România de acum) din Transilvania, Banat și Bucovina (câștiguri în virtutea tratatului din 1916), un stat cu o populație de aproape 13 milioane. În viitor acest stat cu greu ar fi hrănit simțăminte amicale față de Rusia și ar fi avut drept ambiție să îndeplinească visurile naționale în Basarabia și Balcani. Prin urmare, prăbușirea planurilor de mare putere ale României în proporțiile arătate nu se opune în chip particular intereselor politice ale Rusiei. Această împrejurare trebuie să fie folosită de către noi în vederea consolidărei acestor legături forțate cari unesc Rusia și România pentru cât mai lung timp cu putință.

Succesele noastre pe frontul român au pentru noi o importanță extraordinară cu o posibilitate unică de a sfârși, o dată pentru totdeauna, chestiunea privitoare la Constantinopole și strâmtori. Evenimentele de acum din România au modificat, de sus până jos, condițiunile tratatului din 1916. În loc de sprijinul relativ modest pe care Rusia era ținută să-l dea în Dobrogea, ea a trebuit să încredințeze apărarea teritoriului român peste tot aproape numai trupelor rusești. Acest ajutor militar al Rusiei a luat acum așa proporții încât făgăduiala de despăgubire teritorială a Rusiei pentru intrarea sa în război, prevăzută în acordul menționat mai sus, trebuie fără îndoială să fie supus unei revizuiri.”

Bine, dar cum s-a ajuns aici?  Cum a fost posibil așa ceva? A cui este vina, a românilor care s-au bătut pentru fiecare metru sau a rușilor care au refuzat să le dea concursul în Dobrogea sau pe Neajlov? A românilor care luptau fără tunuri și mitraliere contra unui dușman mult mai numeros, experimentat și dotat cu tot ce e necesar războiului modern sau a rușilor care ne blocau munițiile și armamentul necesar pe teritoriul lor? Nu contest faptul că și noi am fost nepregătiți și am făcut multe greșeli, dar mare parte din ele nu puteau fi corectate și nodământul schimbat printr-o bună cooperare militară cu rușii, exact cum era scris în convenția semnată și asumată de toți aliații?

Am redat până acum din mărturiile rușilor, francezilor și ale noastre, dar să vedem ce spun inamicii, și nu oricare, ci chiar generalul Erich Ludendorff, mâna dreaptă a generalului Paul von Hindemburg, noul Șef de Stat Major în locul generalului Erich von Falkenhayn, înlocuit din funcție în urma intrării României în război, se spune fiindcă nu a prevăzut acest lucru. Falkenhayn a fost trimis în fruntea Armatei 9 în Transilvania chiar împotriva României pentru a-și plăti astfel polițele. Interesant este ceea ce spune Ludendorff în memoriile sale (Memorii despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei) despre comportamentul rușilor. Foarte important este și modul în care sunt scrise aceste memorii, cu unele exagerări vizibile de partea germană, în sensul că generalul, pentru a-și evidenția și mai mult meritele, expunea faptul că trupele germane erau epuizate, adversarii mai bine dotați etc, fie pentru a justifica o înfrângere (nici nu prea folosește termenul înfrângere ci mai mult repliere) fie pentru a-și însuși mai multe merite în caz de victorie. Dar iată ce zice despre ruși și români imediat după bătălia de pe Argeș din toamna lui 1916:

Generalul Erich Ludendorff (1865 – 1937)

Rușii nu interveniseră până atunci în chip serios în luptele care se dăduseră până atunci. O înaintare a lor la 5 decembrie la sud-estul Bucureștilor rămăsese fără nicio urmare. Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria. Din acel moment rușii primiră întăriri, se pare că începuseră să le fie teamă de soarta propriului lor flanc. Și de aceea își luară o parte din forțele de care dispuneau în Dobrogea, slăbindu-și frontul în acea regiune ca să se întărească în Muntenia”.

Sunt mult mai multe date și mărturii despre acest episod al primului război mondial, atât de multe încât nu am cum să le enumăr pe toate într-un articol sau două. Un lucru rămâne cert și deschis discuției și cercetării istorice, poate de căre străini din moment ce istoricii noștri nu prea au treabă cu istoria noastră. Acest lucru este recunoscut și trecut de istoricii occidentali în categoria marilor mistere ale primului război mondial, respectiv atitudinea Rusiei față de aliata lor România. Poate pentru ei este un mister, pentru noi este obișnuință.

Bibliografie:

Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991

Dumitru Preda, Neculai Moghior,  Tiberiu Velter – Berthelot și Romania, editura Univers Enciclopedic, 1997

General Erich von Ludendorff – Memorii

General Petin – Le Drame Roumanin (1916 – 1918),ed. Payot, Paris, 1932

*** – Războiul României. Trădarea Rusiei țariste. Documente oficiale, editura Cartea Românească, București, f.a.

 

Comments

comments

9 Responses to “Trădarea rusească. Alte dovezi (1916)”

  1. itdr says:

    Să fiu primul care comentează?
    A reiesit, pentru noi, imediat dupa inceperea campaniei anului 1916, că rușii ne poartă zâmbre. Așa a fost pierdută Dobrogea, Bătălia pentru Transilvania (indirect, prin inacctivitatea trupelor ruse de la Vatra Dornei)și Bătălia pentru București. Rușii urmăreau ca frontul să se stabilească pe Siret. Am reușit să salvam armata de la retragerea in Basarabia și apoi de la bolșevizare.
    Nu putem compara situația României cu a Serbiei, chiar dacaceasta a fost ocupată in integr um de armatele centraliste și armata sa a luptat întegrată în cea rusă. Sârbii, stat slav, departe și nu pe drumul Rusiei spre Dardanele.
    Colonelul Petin a avut, inițial, o poziție de neâncredere față de noi în ceea ce privește relația noastră cu rușii. Aopi, aflându-se la MCG, a văzut pe viu drama armatei noastre, fiind, alături de generalul Betrhelot, un mare sprijin pentru noi.
    Despre defecțiunea rusă au vorbit printre primii, col. Rudeanu și ge. D.Iliescu (subșef cu prerogative directe al MCG,care a trăit din plin fenomenul…) aflați la Paris în toamna anului 1916 și (Iliescu) din ianuarie 1917. Cu greu au fost crezuți. De fapt, nici în 1918 (când am fost nevoiți să acceptăm Tratatul de la Buftea), în mediile antantiste încă nu prea eram crezuți. De, marile puteri…
    Putem asemăna perioada de dinaintea intrării noastre în război (demersurile diplomatice) cu perioada martie 1918-august 1919: adevărat război diplomatic cu aliații nostri ai căror oameni politici (nu toți, dar destui) luaseră obiceiul să ne cam arate cu degetul… Le încurcam socotelile.
    Ba ne mai jigneau în față și ofițerii aliați de toate gradele, din te miri ce pricini…
    Retoric, parcă era bine ca armata română să fi continuat marșul din august 1919 măcar până la Viena. Se făcuse -pe moment- liniste pe Nistru și avea câteva luni la dispoziție.
    Că rușii și germanii sunt într-un acord istoric (probabil de la 1812/1813) se vede în faptul că au învârtit Europa cum au vrut (cu o mică pauză de odihnă ideologică, 1941 și 1955, parcă), cel puțin în secolul XX. O fac cu brio și acum.
    Nu citez, dar, găsim în memoriile tuturor oamenilor politici de atunci (români și nu numai…) referiri. A mai apărut, prin anii 1985/86, o culegere de documente privind Unirea, vreo 8 volume, bună lucrare…Există cam prin toate bibliotecile, prăfuită, dar cu foile intacte. Ca năzuințele românilor.
    Sopr la scris, domnule C. Negrea!

    • Cristian Negrea says:

      Este foarte adevarat ca o astfel de tradare este greu de conceput de catre oricine, mai cu seama de cineva cu o formatie si gandire occidentala, cum erau aliatii francezi si englezi. Astfel, chiar cartea generalului Petin aparuta in 1932 si destinata publicului francez evita sa se ralieze deschis acestei idei a tradarii, dand o explicatie neplauzibila si reusind sa se contrazica singur. In capitolul IX, Epilogue, spune referitor la acest aspect ca s-a pronuntat cuvantul tradare, dar acesta nu se putea aplica decat comandamentului superior rus care ar fi refuzat deliberat sa-si ajute aliatii romani. Apoi insira principalele argumente ale tradarii, referindu-se la deciziile si indeciziile rusilor in Dobrogea, Muntenia, Neajlov, precum si la fortificarea Siretului inca din octombrie 1916. In final el concluzioneaza ca este vina armatei ruse cuprinse de morbul revolutiei care va izbucni sase luni mai tarziu. Bine, dar atunci cum ramane cu ceea ce spunea mai devreme, ca tradarea nu putea veni decat din partea comandamentului superior rus, deoarece ordinele de a intra sau nu in batalie, de a se deplasa intr-un anumit punct sau altul, erau date de acesta, nu erau initiativa armatei demoralizate, asa cum se va intampla mai tarziu, in vara lui 1917, cand sovietele infiintate la nivel de unitati interferau cu ordinele cartierului general.

      • itdr says:

        În memoriile din 1916 ale maiorului (pe atunci, a ajuns ulterior general) Toma Dumitrescu, fost atașat militar în Serbia -văzuse în direct drama armatei sârbe- care era în 1916 șef de cabinet al gen. D.Iliescu, se arată (lacunar, dar precis, pe date și fapte) relația noastră cu marele aliat rus.
        Și la R.Rosetti, aflat și el în cadrul MCG (beneficiar direct al cooperării comandamentului rus) apar, pe date și fapte (dar cu informație mai bogată) aceleași probleme.
        Cert este că rușii nu au agreat intrarea noastră în război -le încurcam planurile la viitoarea conferință de pace- iar dacă am intrat (acum ori niciodată, cum ei spuneau), și-au făcut socoteala (și le-a ieșit în parte) să aducă frontul pe Siret.
        Că nu s-a putut distruge în totalitate armata română -care, culmea, a renăscut (cu toate nenorocirile, cel mai mare fiind tifosul….)- și că a izbucnit revoluția din Rusia iar țarul a abdicat (puterile aliate au trimis în Rusia echipe întregi de socialiști să ajute la guvernare -revin cu sursa…), asta este altceva…
        Poate chiar pedeapsa lui Dumnezeu asupra îngâmfării și exclusivismului pravoslavnic.
        Reiau ideea mea mai veche: forurile oficiale românești dorm pe dânsele (cu gândul la bacșișuri, probabil) și nu fac mai nimic să pună în valoare epopeea noastră de atunci. Ba se îndreaptă cu pași mari spre o distrugere a acesteia.
        Mai avem puțin și auzim pe la te miri ce politrucei că în 1916 am pornit un război imperialist (părcă în anii 50 se vorbea despre asta, nu?).
        Postez, în serial, în revista Proarme (Tâârgoviște), un material despre participarea la campania respectivă a Reg.2 Roșiori (am, împreună cu un coleg, în pregătire-80%- istoria acestuia, cea mai veche unitate de cavalerie din epoca modernă a României și care, paradoxal, există și azi în organica militară românească). Multe referiri apar în direct (sursă: jurnalele originale-manuscris) despre patima armatei noastre, văzute prin prisma microgrupului care era atunci un regiment.
        La bună vedere.

        • Cristian Negrea says:

          Astept cu nerabdare datele asupra regimentului, eu strang multe memorii si astfel de marturii.
          Aveti dreptate asupra memoriilor celor doi, dar as mai adauga spre edificare si corespondenta atasatului militar roman pe langa STAVKA rus, generalul Coanda (printre altele tatal marelui om de stiinta de renume mondial Henri Coanda). Si de aici se pot vedea cu claritate dovezi clare ale tradarii noastre de catre aliatul rus.

          • itdr says:

            Generalul Coandă era cât pe ce să…devină erou prin Rusia aflată în anarhie. A fost salvat de col.Boyle, parcă…
            Să le caut (memoriile sale /cartea cu misiunea sa).
            Ce este interesant privind unele jurnale de operațiuni: diferă (nu mult…) cele manuscris (scrise în perioadele de acalmie, după note sau din Ordinele de zi, deci im proximul timp de după evenimente) de cele dactilografiate (prin anii 25/30, pare-se) aflate prin arhive.
            Ce am aflat din povestirile bătrânilor:prin anii 50-55, ofițer dintr-o garnizoană din sud, a fost pus să ardă asemenea jurnale (probabil de secretarul de partid, care primise idicațiile de la consilierul sovietic). Omul, după ani mulți spunea altui ofițer mai tânăr (acum bătrân și el, și pasionat de istorie-no 1 din zonă în analiza Șarjei de la Robănești și a campaniei 1916-1919, deși -culmea-nu a publicat nimic pe această temă) că, atunci când rupea filele jurnalelor manuscrise și le ardea -asistat de politruc- plângea și parcă i se rupea sufletul.
            Au mai fost salvate asemenea jurnale (manuscrise, ici-colo, din cele legate în piele), lund drumul, când condțiile au permis (după anii 60, când armata a fost renaționalizată…) arhivelor militare.
            Marelui prieten de la răsărit nu-i conveneau multe, asemeni marelui licurici de azi.
            Ce este grav, cei care ar trebui să reprezinte acest popor confundă diplomația (care trebuie să fie verticală) cu slugărnicia pe la marile porți care, văzându-i mici și nemernici, le rămân, în mare măsură, închise.
            Asemenea poporului și armatei (care au dat dovadă de mare putere de jertfă și au fost la înălțimea momentului) și diplomații noștri, atât cei din Rusia cât și cei din țările Înțelegerii și mai apoi cei prezenți la Paris în vremea luptelor pentru definitivarea acordului, au răspuns așteptării națiunii și regelui Ferdinand.
            În încheiere: în 1918, la Washinton, se afla, în postura de atașat militar, maiorul (infirm, pierduse un braț în luptele de la Jiu, bărbat frumos cu alură de erou) Liviu Teiușanu, cel care a întocmit actele de avansare ca ofițer ale Ecaterinei Toderoiu. A făcut ce a putut acest om: lobby, multe ajutoare trimise în țară (se căsătorise cu fata unui magnat de acolo) iar atunci când a fost rechemat (postul era călduț, trebuia liberat….), nu a comentat, fiind militar. Primește alte însărcinări, este trecut în rezervă, donează mult, are grijă de case de copii și intră în conflict cu regimul lui Carol al II-lea, care începe să-l sancționeze prin internarea la ospiciu. La începutul anilor 60 încă trăia, locuind intr-ul spital comunal, internat din mila și respectul comunității și doctorului.Va muri de inimă, lîngă un pod de cale ferată, mergând spre gară să ia trenul de București: i se tăiase și bruma de pensie. Alții (mulți) asemenea lui, sfârșiseră la Sighet. Vina: au făcut România Mare, stricând aranjamentele bogaților Europei.
            Copii de azi ar trebui să știe aceste lucruri…Și cei mari.
            La bună vedere!

  2. Alex says:

    Excelent articol domnule Negrea.
    Personal cred ca primul razboi mondial a avut un scenariu semnat asemeni pactului Ribbentrop-Molotov, doar ca a ramas secret.
    Nu cred ca a fost nici o tradare, a fost un fapt premeditat. Austro-Ungaria dorea Europa Centrala si Rusia dorea Constantinopolul. Numitorul comun al problemei, milioanele de romanii care traiau compact in ambele imperii, romani care incepeau sa privesca catre tanara tara Romania cu multa speranta.
    Faptele de curaj ale armatei romane sunt incontestabile; din pacate nici la aproape 100 de ani de atunci, situatia nu e cu mult schimbata.
    Avem la Budapesta un guvern revizionist, la Belgrad un guvern care ne numeste vlahi si nu romani, si la Moscova un presedinte cu aceleasi ambitii ca si predecesorii sai.

  3. Hannibal says:

    O mica notificare as dori sa fac,in Vatra Dornei nu au existat trupe ruse cantonate,doar austriece,trupele ruse au mentinut frontul in pasul mestecanis la aprox 15 km de Vatra Dornei.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Trădarea rusească. Alte dovezi (1916) – de Cristian Negrea | Ziarişti Online - [...] Cristian Negrea [...]
  2. Tradarea ruseasca. Alte dovezi(1916) - [...] Sursa: Cristian Negrea [...]
  3. Tradarea ruseasca. Alte dovezi(1916) « Cronici Geruliene - [...] Sursa: Cristian Negrea     Like this:LikeBe the first to like this. Scrie un comentariu [...]
  4. PRIMUL RAZBOI MONDIAL SI TRADAREA RUSEASCA « CER SI PAMANT ROMANESC - [...] [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


− two = 7

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

top