search
top

Cine e agresorul? (III) Delta Dunării

Acest articol este o continuare firească a celor două precedente (Cine e agresorul (I) și Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul), de asemenea o continuitate a articolului Minciuna 22 iunie 1941, prin care demonstrez că sovieticii nu s-au mulțumit cu Basarabia și nordul Bucovinei ocupate la 26 iunie 1940, ba chiar doreau mai mult, mult mai mult. Și numai de la noi, ci de la întreaga Europă, ba chiar întreg globul pământesc era țelul lor, în spiritul revoluției comuniste.

Am început să demonstrez acest lucru în ceea ce ne privește pe noi, pe români, pentru alții, e treaba lor. În acest sens, în articolul precedent Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul, am arătat cum noi, agresorii după istoriografia sovietică și rusă, ne-am confruntat cu atacuri puternice în Dobrogea și Constanța tocmai din partea acelora care se prezintă ca și victime, care doreau doar să se apere. De unde și până unde cel care se apără atacă puternic agresorul cu o forță mult mai mare decât a agresorului? De unde și de ce? Ei, astea sunt încă printre marile mistere ale celui de-al doilea război mondial. Încă. Dar cazul Constanței nu este unul izolat, acum mă voi ocupa de Delta Dunării, am luat-o de la sud la nord. Voi arăta încă o dată ce plănuia URSS și ce s-a întâmplat de fapt în momentul în care Germania, aliată cu România, i-a luat-o înainte, dar nu cu mult.

Flota sovietică de Dunăre

Imperiul țarist, ca și continuatorul său, cel sovietic, nu a renunțat nicoodată la țelurile sale expansioniste. Cu atât mai puțin în 1941, când era gata să și le realizeze. De pe vremea țarilor, conform testamentului lui Petru cel Mare, o axă esențială de expansiune o reprezenta direcția spre Constantinopol și controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele ce legau Marea Neagră de Marea Mediterană, cheia spre mările calde. Nu trebuie să reamintesc aici toată experiența noastră istorică cu expansiunea Rusiei spre strâmtori, ci vreau să subliniez doar continuitatea între Imperiul Rus și cel sovietic. Iar un punct crucial a fost în 1940-1941.

De trei sute de ani, rușii tot au năzuit spre gurile Dunării, de aici încolo deschizându-li-se calea spre strâmtorile Bosfor și Dardanele, cheia spre Marea Mediterană. Pentru asta au dus nenumărate războaie cu turcii, unele chiar pe teritoriul nostru, pentru asta au sacrificat energie și vieți de ruși înrolați în armată. Acesta a fost scopul raptului din 1878, dar și mobilul ascuns din 1916, iar mai apoi din 1940, când au reușit din nou să ajungă la brațul Chilia al Dunării. Iar în 1941 plănuiau mult mai mult, era deja țelul suprem.

Dar ce au făcut între 1940 și 1941? În 26 iunie 1940 au ocupat Basarabia, ajungând la Dunăre. După anexarea Basarabiei, frontiera sovieto-română a ajuns pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării. Practic, URSS a ajuns riverană la Dunăre. Credeți că s-a mulțumit cu atât? Nici vorbă.

Atacuri după cedarea Basarabiei

În urma ultimatumului de la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică ocupă de la România Basarabia, nordul Bucovinei, dar în plus și Ținutul Herța, care nu era prevăzut în hărțile convenite, dar creionul gros al lui Molotov, cu care a trasat harta, a făcut ca și acesta să fie ocupat de sovietici.


URSS a ajuns cu frontiera la brațul Chilia al Dunării, cel mai de la nord. Nu a considerat că era de ajuns, astfel că la 17 august 1940, ambasadorul român la Moscova, Grigore Gafencu, primește o notă din partea lui Vladimir Dekanozov, comisar adjunct al Comisariatului Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice (adjunct al lui Molotov), pentru întrunirea unei comisii mixte la Moscova pentru delimitarea noii frontiere de la Dunăre. Delegația română condusă de generalul Constantin Sănătescu avea mandat să negocieze frontiera așa cum era ea prevăzută pe harta anexă ce însoțea ultimatumul de la 26 iunie 1940, să nu cedeze nimic mai mult. Lucrările comisiilor au durat între 6 septembrie și 24 octombrie 1940.

Sovieticii nu erau mulțumiți cu linia de frontieră impusă chiar de ei prin ultimatum, doreau mai mult. Nu erau mulțumiți nici cu frontiera dintre 1878 și 1918 (până la unirea Basarabiei cu România), ci doreau ca întreg brațul Chilia să intre în stăpânirea lor. Argumentul șefului delegației sovietice, generalul Matvei Malanin, era că România are două brațe ale Dunării pe care își poate desfășura navigația (Sulina și Sfântu Gheorghe) și astfel putea ceda fără probleme întreg brațul Chilia URSS-ului. Foarte ipocrită poziția sovietelor, adică ne iau prin dictat Basarabia, nordul Bucovinei, pe deasupra și Ținutul Herța, apoi nu sunt mulțumiți cu ceea ce au cerut și luat suplimentar, mai cer și întreg brațul Chilia, asta însemnând de fapt stăpânirea brațului Chilia pe ambele maluri. Dar între timp, din 6 septembrie, nu mai era regele Carol al II-lea care să accepte toate ultimatumurile. Rege era Mihai și puterea era deținută de generalul Ion Antonescu, care a transmis mandat clar comisiei de la Moscova. De menționat faptul că sovieticii au cerut instituirea comisiei la 17 august, cu două săptămâni înainte de Dictatul de la Viena, dar până la constituirea și trimiterea comisiei, conducerea statului român s-a schimbat, regele Carol al II-lea a abdicat. În ziua în care comisia română ajungea la Moscova, Carol al II-lea pleca și puterea în stat era preluată de Antonescu. Astfel, comisia sovietică a avut parte de o surpriză, românii nu au mai avut de gând să cedeze nimic, conform mandatului primit.

Negocierile au durat mai bine de o lună și jumătate, până la 24 octombrie 1940, fără rezultat, românii nu au cedat. Drept urmare, sovieticii trec la fapte. În noaptea de 25 spre 26 octombrie 1940, la ora 1 noaptea, URSS atacă neprovocată teritoriul României, patru monitoare sovietice debarcă trupe numeroase pe ostroavele Daleru Mare și Salangic de pe brațul Chilia. În urma luptei, șase soldați români sunt uciși și restul grănicerilor se retrag copleșiți de superioritatea sovieticilor. A doua zi sunt ocupate de sovietici și insulele Tătaru mare, Daleru Mic și Maican, iar la 5 noiembrie este ocupat și ostrovul Limba, din golful Musura, de la vărsarea brațului Chilia în mare. URSS pune România în fața faptului împlinit, ocupând prin forță șase insule de la brațul Chilia, un teritoriu de circa 23,75 kmp. În timp de pace. Poate mă repet, dar în cazul de față, cine este agresorul? Fără a lua în calcul ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, fie și pentru acest fapt, nu e justificată reacția de la 22 iunie 1941? Păi ce țară, ce neam, ce popor am putea fi noi dacă nu am reacționa la astfel de atacuri?

Ostrovul Limba

Golful Musura

Insula sau ostrovul Maican

Se trezesc mulți pseudoistorici să-și dea cu părerea, să-i critice pe unii și alții. Am întâlnit mulți astfel de așa ziși experți, care reproșau unora și altora de ce s-a ajuns într-o situație sau alta. Ei bine, în acest caz, văzând ceea ce s-a întâmplat la 26 octombrie, ce ar fi trebuit să facă conducătorii României de la acea vreme? Atacurile sovietice de după raptul teritorial ar fi încetat ca prin farmec? Dovada a fost că nu, URSS nu s-a mulțumit cu ce a obținut prin ultimatumul de la 26 iunie 1940, ba chiar a atacat România la 26 octombrie 1940. Ce trebuia să facă România?

Asta a făcut, o lună mai târziu, România a aderat la pactul tripartit, alături de Germania, Japonia și Italia, din moment ce garantarea frontierelor noastre de către Franța și Anglia s-a dovedit literă moartă, din moment ce Franța nu mai exista, iar Anglia era asediată pe insula ei. Măcar ei ne garantau frontierele, dovedite a fi foarte vulnerabile în urma actului agresiv al sovietelor din 26 octombrie 1940. Am explicat în articolul Apărarea lui Antonescu despre gradele de libertate între care se pot învârti deciziile unui lider politic la un moment dat. Iar în acel moment, oricare ar fi fost conducătorul României, nu prea avea multe opțiuni. Cu URSS-ul care încerca să înghită cât mai mult din teritoriul românesc, după cum s-a văzut, nu se putea merge. Rămânea o singură variantă, deși aceasta era aliată atunci cu URSS. Chestiunea geopolitică era foarte ciudată în acele vremuri.

Încă un aspect, pentru istoriografia sovietică și rusă de după 1991. Toți acești istorici încearcă să dovedească faptul că rapturile teritoriale ale lui Stalin din 1940 au fost făcute doar în scop defensiv, pentru a crea un coridor sanitar de apărare a Uniunii Sovietice. Desigur că această inepție nu rezistă la o minimă analiză, dar mai există o întrebare suplimentară, cea referitoare la actul sovietic de la 26 octombrie 1940 contra României. Dragi tovarăși, după cum spuneți voi, URSS a vrut să-și edifice o zonă sanitară, bine, să zicem că suntem de acord. În zona noastră, a României, a obținut granița pe brațul Chilia al Dunării, apoi pe Prut și în nordul Bucovinei. Poziția din nordul Bucovinei nu era defensivă, ba dimpotrivă, destinată ofensivei, deoarece rolul ei era întoarcerea rezistențelor succesive ce se puteau organiza între Prut și Carpați, pe văile râurilor, pe linia dealurilor ce aveau orientarea de la nord la sud, oricine poate citi o hartă poate înțelege asta. Orice rezistență împotriva unui atac de la est, de peste Prut, putea fi întoarsă prin flancul stâng de un avans din Bucovina de Nord, acesta era rolul și rostul ocupării Bucovinei de către sovietici.

Bine, să trecem cu vederea și acest lucru, oare peste câte am trecut până acum? Dar în cazul în care ai o poziție fermă de apărare pe brațul Chilia al Dunării, de ce să te faci luntre și punte să îți faci capete de pod dincolo de ea? De ce nu întărești acea poziție, oricum o poziție prin care nu ai cum să fii atacat, nu ai cum să ataci puternic un adversar prin Delta Dunării, terenul nu este propice ca să transporți cantități mari de trupe, artilerie grea și altele necesare unei invazii. Dar tu, URSS, care zici că vrei să te aperi, de ce ataci dincolo fără vreo provocare, fără să te fii deranjat cineva? Dacă vrei să te aperi, fortifici acest obstacol natural important, îl poți apăra cu trupe puține, din moment ce prin delta de pe teritoriul nostru nu se pot transporta trupe numeroase de invazie. Dar nu, URSS cere mai mult teritoriu dincolo de brațul Chilia, iar dacă nu îl obține prin negocieri, atacă prin surprindere un stat cu care era în relații de pace!

Care era rostul unui astfel de act, prin care risca să-și atragă încă o dată suspiciunea aliatului său german? Nu trebuie să uităm faptul că URSS și Germania erau aliați încă de la 23 august 1939 și alianța lor va dura până la 22 iunie 1941. Înseamnă că miza era mult mai mare, aceeași care l-a făcut pe Stalin să-l surprindă pe Hitler cu cererea sa din 26 iunie 1940, în care cerea pe lângă Basarabia și Bucovina întreagă. Hitler a reacționat, dar nu putea interveni nici măcar cu o demonstrație de fațadă, trupele sale erau în totalitate în Franța, care capitulase doar cu patru zile înainte ca sovieticii să înainteze ultimatumul României. Uzând de influența sa, Hitler face ca sovieticii să-și limiteze cererile la jumătatea de nord a Bucovinei, oricum Stalin a obținut mai mult decât a negociat cu Hitler la 23 august 1939, când era vorba doar de Basarabia, conform articolului 3 din protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Și totuși, Stalin riscă din nou ocupând prin forță poziții dincolo de brațul Chilia, în mod sigur indispunându-l pe Hitler mai mult, deoarece se arăta încă o dată un aliat nesincer.

Ca să revenim, care era rostul ocupării prin forță a pozițiilor de pe malul drept al brațului Chilia în octombrie 1940? Chiar riscând prin asta deteriorarea iremediabilă a alianței cu Hitler? Ceea ce s-a și întâmplat, România lui Antonescu aderă la pactul tripartit mai puțin de o lună mai târziu. Motivația URSS-ului ne devine clară dacă ne desprindem puțin de imaginea promovată insistent de istoriografia sovietică și apoi de cea rusă. Toate mișcările sovietice nu sunt destinate apărării, ci sunt de fapt luarea unor poziții de atac. Ocuparea nordului Bucovinei (ar fi dorit întreaga Bucovină) este destinată luării din flanc a apărării Moldovei, conform preceptelor lui Sun Tzu, capetele de pod de dincolo de brațul Chilia erau de fapt capete de pod ofensive, cu scopul tăierii brațelor Sulina și Sfântu Gheorghe pentru ocuparea Dobrogei, alături de o ofensivă de pe mare a trupelor debarcate și parașutate, existente și gata de acțiune în Crimeea, după cum am arătat în articolul Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul.

Toate aceste lucruri ne sunt dovedite clar prin acțiunile sovietelor în Delta Dunării și nu numai, atât înainte de 22 iunie 1941, cât și după această dată, pentru a explica clar le vom lua pe rând.

După acțiunile agresive din octombrie 1940, URSS face o nouă mișcare la Conferința Dunării din decembrie 1940. Agresiunea directă îi fusese limitată prin aderarea României la pactul tripartit și garantarea frontierelor de către Germania, astfel că URSS alege o altă cale pentru a-și satisface obiectivele, asta până la confruntarea directă ce o pregătea. Dorea până atunci să obțină poziții cât mai favorabile pentru reușita planurilor sale ulterioare. Astfel, URSS cere Germaniei crearea unui organism mixt româno-sovietic pentru administrarea gurilor Dunării și a Dunării maritime, acceptarea acestei cereri însemnând de fapt acceptarea controlului sovietic și asupra brațului Sulina, cerere refuzată de partea română, refuz susținut și de către germani. Dar sovieticii au încercat.

Planuri sovietice de agresiune

Oricum, planurile sovietice pentru Delta Dunării mergeau înainte. În speță cele militare, după cum vedem mai departe. Să vedem ce spune Suvorov/Rezun despre felul în care URSS se pregătea să-și extindă posesiunile la gurile Dunării și chiar mai departe. Mai întâi, despre flotilele fluviale ale URSS până în 1939:

Printre multele sisteme defensive ale Uniunii Sovietice s-a aflat si Flotila militara de pe Nipru. Fluviul Nipru închide calea agresorilor dinspre Apus în adîncimea terito­riului sovietic. Toate podurile de pe Nipru au fost minate înainte de 1939- Puteau fi aruncate în aer astfel ca sa nu poata fi lesne reconstruite, în toate campaniile precedente armata germana nu a avut de fortat un asemenea obstacol fluvial cum este Niprul. Puhoiul tancurilor germane putea fi stopat în cel mai rau caz pe cursul mijlociu si inferior al Niprului, prin apasarea cîtorva butoane. Ca sa nu aiba loc o fortare a rîului si ca sa nu se construiasca treceri provizorii peste rîu a fost înfiintata Flotila militara de pe Nipru, care la începutul celui de-al doilea razboi mondial numara 120 vase si catere de razboi, inclusiv opt monitoa­re puternice, fiecare cu un tonaj de doua mii de tone, cu blindaj de peste 100 mm si tunuri de 152 mm calibru, în afara de acestea, Flotila Niprului avea o aviatie proprie, baterii de coasta si antiaeriene. Malul stîhg al Niprului este favorabil actiunilor vaselor de razboi: exista multe insule, golfuri de rîu, brate laterale, canale si toate permit navelor de razboi, chiar si celor mari, sa se ascunda din fata inamicului si sa loveasca prin surprindere, preîntîmpinînd încercarile de fortare.

Puternicul obstacol fluvial pe care-l constituia Niprul, podurile pregatite pentru a fi aruncate în aer si flotila fluviala, actionînd în concordanta cu trupele de infanterie, de artilerie si de aviatie, puteau sa închida calea spre zonele industriale ale sudului Ucrainei si spre bazele navale de la Marea Neagra ale URSS.

Blitz-krieg-ul german putea fi oprit pe malul Niprului sau, cel putin, imobilizat pentru cîteva luni. În acest caz, întregul mers al razboiului ar fi fost cu totul altul, în momentul în care Hitler a întors spatele lui Stalin, acesta din urma a ordonat ca podurile de pe Nipru sa fie deminate, iar flotila de razboi sa fie desfiintata.

Flotila de pe Nipru putea sa fie folosita numai pe teritoriul Uniunii Sovietice si numai în caz de razboi defensiv. Se întelege ca o astfel de flotila nu-i mai era lui Stalin de nici un folos.

În loc de o flotila defensiva, Stalin înfiinteaza doua flotile noi: a Dunarii si a Pinskului. Erau acestea defensi­ve? Sa vedem.

Da, chiar să vedem, suntem curioși de unde au apărut vasele de luptă cu care ne-am bătut pe Dunăre în iunie-iulie 1941.

În vara lui 1940, printr-o ticaloasa campanie “elibera­toare”, Stalin a rupt din România Bucovina si Basarabia. Chiar la gura Dunarii, malul estic al rîului, pe o portiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietica. Imediat a fost mutata aici Flotila Dunarii, formata în prealabil. N-a fost usor sa fie stramutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferata, iar cele mari au fost aduse cu masuri speciale de siguran­ta, pe timp favorabil, prin Marea Neagra.

Flotila de razboi de pe Dunare includea în jur de saptezeci de vase si catere fluviale, subunitati de aviatie militara, artilerie antiaeriana si de coasta. Conditiile de bazare erau îngrozitoare. Malul sovietic în Delta Dunarii este gol si deschis. Vasele se aflau la locurile de acostare, iar trupele românesti erau alaturi, uneori la trei sute de metri de vasele sovietice.

În cazul unui razboi defensiv, întreaga Flotila de pe Dunare ar fi cazut în capcana din prima clipa. Nu avea unde sa se retraga din Delta Dunarii, în spate era Marea Neagra. Nu aveai unde sa manevrezi flotila, în cazul unui atac, inamicul putea pur si simplu sa mitralieze navele sovietice, fara sa le dea posibilitatea sa ridice ancorele si sa acosteze, într-un razboi defensiv, Flotila de razboi de pe Dunare nu numai ca nu putea, datorita bazarii, sa faca fata defensivei, dar aceasta defensiva nici nu putea avea loc; Delta Dunarii are sute de lacuri, mlastini inacce­sibile si stuf pe sute de kilometri patrati. Inamicul nu putea ataca Uniunea Sovietica prin Delta Dunarii!

 

Flotila de pe Dunare avea doar o singura varianta de actiune: în cursul unui atac general al trupelor Armatei Rosii sa ia parte la lupte în sus, pe cursul fluviului. Daca în delta fluviului sunt adunate saptezeci de nave fluviale, acestea h-au unde sa mearga decît în amonte. Alta directie nu exista. Dar a merge în sus pe fluviu înseamna a actiona în teritoriul României, al Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei si Germaniei.

Într-un razboi defensiv Flotila Dunarii nu este necesara nimanui si este sortita nimicirii pe pozitii deschise în fata inamicului, însa, într-un razboi ofensiv, Flotila Dunarii ar fi constituit un pericol de moarte pentru Germania. Ar fi fost de ajuns sa înainteze 130 km în susul fluviului si podul strategic de la Cernavoda sa se afle în raza tunurilor ei. Aceasta ar fi însemnat ca ar fi fost întrerupt transportul petrolului din Ploiesti în portul Constanta, înca doua sute de kilometri în amonte si întreaga masina de razboi germana s-ar fi poticnit, pentru ca tancurile nemtesti, avioanele, vasele de razboi n-ar mai fi avut combustibil.

Este curioasa reactia comandamentului Flotilei de raz­boi de pe Dunare la începutul razboiului sovieto-german. Pentru comandantii sovietici cuvîntul “razboi” nu însemna aparare ci atac. Primind comunicatul cu privire la începe­rea razboiului, comandantii sovietici fac ultimele pregatiri de desfasurare a operatiunii de desantare. Activitatile comandantilor flotilei, precum si a comandamentului cor­pului de armata 14 infanterie, care îsi concentrase diviziile în raionul Deltei Dunarii si a comandamentului detasa­mentului 79 graniceri NKVD au fost planificate din timp si elaborate cu grija. La 25 iunie 1941, navele de razboi ale Flotilei Dunarii, sub acoperirea bateriilor de coasta si a artileriei corpului de infanterie precum si a diviziilor care intrau-în componenta acestuia, debarca subunitati diversioniste si de spionaj ale NKVD pe malul românesc. Are loc apoi debarcarea regimentelor diviziei 51 infanterie din corpul de armata 14 infanterie. Desantistii sovietici actioneaza ferm, rapid si cu îndrazneala. Operatiunea complexa, cu participarea navelor fluviale, a aviatiei, a artileriei, a unitatilor Armatei Rosii si NKVD, a fost elabo­rata cu maxima precizie. Totul a fost pregatit, verificat de mai multe ori, aprobat, în dimineata de 26 iunie 1941, steagul rosu a fost ridicat deasupra catedralei din centrul orasului Chilia, în mîinile trupelor sovietice se afla un puternic cap de pod pe teritoriul românesc, cu o întindere de 70 km. Flotila Dunarii se pregateste pentru actiuni ofensive în susul fluviului. Nu trebuie sa parcurga decît 130 km, ceea ce în lipsa unei rezistente (iar aceasta aproape ca nu exista) înseamna o noapte de deplasare, în ajutorul flotilei poate sa vina corpul 3 desant aerian, situat în zona Odesa.

Flotila Dunarii putea lesne sa parcurga în susul fluviu­lui cîteva zeci de kilometri. A demonstrat-o mai tîrziu. Formata a doua oara, în 1944, fara sa aiba aviatie, nici monitoare grele, Flotila de razboi a Dunarii a urcat 2000 km pe cursul fluviului si a luptat în preajma Vienei. În 1941, Flotila Dunarii avea mult mai multe forte si întîmpina mult mai putina rezistenta din partea inamicului.

Da, începem să înțelegem, lucrurile devin mai clare. Totul se leagă cu desanturile maritime și aeriene din Crimeea. Desantul maritim debarcă și ocupă Constanța și punctele cheie de pe litoral, cel aerian ocupă podurile și punctele de trecere peste Dunăre izolând Dobrogea de restul țării, iar flota sovietică de Dunăre pornește în amonte asigurând podurile deja cucerite și menține controlul fluviului, împiedicând orice tentativă de a trece trupe românești spre Dobrogea pentru respingerea invaziei. Mai mult, infanteria marină sovietică urma să treacă brațul Chilia pentru a asigura controlul Dunării, în așa fel ca navele de aprovizionare cu trupe de întărire să poată intra nestingherite pe Dunăre și să debarce oriunde, desăvârșind ocuparea Dobrogei în câteva zile. Acesta era rostul atacurilor din octombrie 1940. Totul era supervizat de o puternică protecție aeriană, avioanele din Crimeea sprijinite de cele din Basarabia, pe măsura posibilităților, urmând să bombardeze toate obiectivele civile și militare încă din prima fază a războiului. Spun pe măsura posibilităților, deoarece acestea aveau ca scop principal trupele române de pe Prut, Dobrogea fiind doar o mică partea planului de ansamblu.

Acesta era în mare planul sovietic. Atâta doar că germanii și românii i-au luat-o înainte. Dar totuși, o parte din planul sovietic a fost pus în aplicare. Să vedem mai departe.

Raportul de forțe în Delta Dunării în iunie 1941

Forța navală română fluvială la 22 iunie 1941:

Gruparea navală Galați: 5 monitoare: Ardeal, Basarabia (indisponibil, aflat în șantier pentru montare de armament nou), Bucovina, Ion C. Brătianu și Alexandru Lahovary; 2 vedete de siguranță V2 și V4 (1907, 49 tone, 18 Nd, 1 tun 47mm  naval, 1 tun 20mm a.a.), 1 navă de comandament: Maican

Gruparea tactică Tulcea: 2 monitoare, Lascăr Catargiu și Mihail Kogălniceanu; 2 vedete de siguranță, V1 și V3 (caracteristici idem ca la V2 și V4); 2 vedete blindate, V5 și V6; o navă comandament, Avram Iancu.

Caracteristici:

Monitoarele Lascăr Catargiu, Ion Brătianu, Alexandru Lahovary, Mihail Kogălniceanu: (an 1907, 1938; 680 tone, viteză 12 Noduri, armament: 3 tunuri de 120mm/50 cal, 2 tunuri de 47 mm, 1 tun 37mm a.a., 1 mitralieră binată de 13,3mm a.a.)

Monitorul Ardealul (1904, 1917, 1941), 450 tone, 10 Nd, 3 tunuri 120/50 cal, 2 tunuri 47mm, 1 tun 37mm aa, 1 mitralieră binată 13,2mm aa

Mitralieră a.a. 13,2 mm pe monitorul Ardealul 

Monitoarele Bucovina și Basarabia (1915, 1941), 650 tone, 12 Nd, 4 tunuri 120/50 cal, 2 tunuri 47mm, 1 tun 37mm aa, 1 mitralieră binată 13,2mm aa

Vedetele de siguranță V1-4 (1907), cu următoarele denumiri, Maior Ene Constantin, Căpitan Lascăr Bogdan, Căpitan Romano Mihail, Maior Giurăscu Dumitru, 49 tone, 18 Nd, 1 tun 47mm naval, 1 tun 20mm aa

Vedete blindate, V5 și V6 (1938/1939), 20 tone, 16 Nd, 1 tun 20mm aa, 1 mitralieră binată, echipament pentru dragaj mecanic și magnetic, șine pentru lansat mine fluviale

Pentru apărarea malului românesc al brațului Chilia, exista Detașamentul maritim, având următoarea compunere:

Subdetașamentul Sulina: comanda, Batalionul 16 infanterie marină, bateria 120mm Skoda (IV/120, L45, foste pe monitoare), bateria 101,2 (4 foste pe monitoare), secția 76mm a.a. Sulina (II/76 Armstrong, foste pe distrugătoare), secția 76mm a.a. Sfântu Gheorghe (II/76 Armstrong, foste pe distrugătoare), 2 secții 13,2 mm a.a. Hotchkiss, grupul de artilerie plutitoare cu 2 secții 150,4mm (4 piese Obukov), secția 47mm (II/47 foste pe monitoare, montate pe bacuri) și secția 40mm (II/40 montate pe bacuri)

Subdetașamentul Periprava: Bat 17 Inf marină, Bateria 75mm aruncătoare de munte

Detașament Chilia Veche: Bat 15 Inf marină, bat 75mm aruncătoare de munte, 3 secții tunuri 54mm tip vechi, 1 secție 25mm, 1 secție aruncătoare

Se mai adaugă șalupe rechiziționate armate cu mitraliere.

Flotila sovietică de Dunăre. În primul rând, datele descrise mai jos sunt luate din revista Modelist Konstruktor nr 4/1985, asupra datelor ne putem exprima îndoiala, ținând cont de faptul că era supusă cenzurii comuniste și nu aveau interes să arate cât de numeroasă era această flotă. Am văzut mai sus cum Victor Suvorov estimează totalul la 70 de nave provenite din flota de pe Nipru. Nu avem date asupra susținerii de pe uscat, a unităților existente pe malul sovietic al brațului Chilia. Ținând cont de numpărul mare de trupe sovietice din sudul Basarabiei, respectiv Armata a 9-a și a 18-a în spatele ei, precum și susținerea cu aviație a operațiunilor militare sovietice, ne dăm seama că aveam în față forțe importante.

Dar iată care sunt datele oficiale rusești referitoare la flotila sovietică de Dunăre, apărută aici după cedarea Basarabiei de la 28 iunie 1940:

5 monitoare: Jelezneakov, Jemciujin, Mrtînov, Rostovțev, 1936, 260 CP, 8,8 Nd, blindaj 16-20mm, armament II/102 (turelă binată), IV/45, IV/mitraliere a.a. cvadruple; monitorul Udarnîi, 1934, 368 CP, 11 Nd, blindaj 16-20mm, armament II/130, IV/45, IV/mitraliere a.a. cvadruple

22 vedete blindate tip BKA, blindaj ușor, I/76, 1-2 mitraliere grele, instalație de lansat mine

7 vedete dragoare, nave auxiliare printre care și hidroglisoare armate, bateriile de coastă ale sectorului de apărare fluvial, divizionul 46 artilerie aa, escadrila 96 aviație de vânătoare.

Chiar și după datele oficiale, o forță importantă, mai ales pentru o armată care ajunsese la granița fluvială a României abia cu un an în urmă. Trebuie menționat faptul că pe lângă Armata a 9-a sovietică, exista și Armata Independentă de litoral fixată pe zonele Giurgiulești-Reni, Ismail, Chilia Nouă și Vâlcov, trupele acesteia nefiind luate în calcul. Flotila sovietică de Dunăre avea și un avantaj important, fiind sprijinită direct de o grupare de aviație (observare, bombardament, vânătoare) care își avea aerodromurile în apropierea fluviului (Victor Suvorov avea dreptate, se vede poziționarea ofensivă a armatei sovietice inclusiv pe malurile Dunării). Minele din dotarea flotilei sovietice erau noi, moderne, pe când ale noastre vechi, din primul război mondial, lucru ce se va vedea pe parcursul desfășurării operațiunilor din Delta Dunării. Nici minele germane de contact (Hertz), primite de marina noastră nu au funcționat, deși au fost instalate mai multe baraje de mine.

Luptele din Delta Dunării

Din punct de vedere operațional, luptele date în zona fluvială după 22 iunie 1941 se pot împărți după sectoare, în luptele din sectorul Galați-Isaccea, sectorul Tulcea și sectorul Chilia-Veche – Periprava – Sulina. Pe ansamblu, întreaga operațiune militară s-a desfășurat între 22 iunie 1941, data declanșării războiului, și 27 iulie 1941, data în care Cetatea Albă a fost eliberată de trupele românești, în oraș intrând și unități de infanterie marină. Cele mai dramatice vor fi luptele din ultimul sector, acolo unde s-a pus parțial în practică și planul inițial de invazie sovietic, așa cum era el conceput, semn că cei aflați la comanda sovietică pe malul nordic au încercat să urmeze ordinele avute, dar atacul româno-german le-a luat-o înainte. Dar voi începe cu primele două sectoare.

22 iunie 1941, ora 3.15, bateriile germane de la Garvăn deschid focul. Lor li se alătură și cele românești de-a lungul Prutului, până departe în nord. Monitoarele Ardeal și Lahovari bombardează timp de 45 minute portul Reni, reglarea tragerilor făcându-se cu ajutorul unui avion de observație. După riposta sovietică, monitoarele revin la Gura Siretului. În zona menționată, au tras și bateriile românești din compunerea Diviziei 1 Grăniceri (Galați) și 10 inf (Isaccea), un duel de proiectile peste fluviu. La Tulcea vor deschide focul și monitoarele Kogălniceanu și Catargiu. Au loc incursiuni românești peste fluviu, la Cartal și Ceatalul Ismail, vizând distrugerea unor observatoare și pichete sovietice.

Încă din preziua războiului, Comandamentul Flotei Mării Negre indicase Flotilei de Dunăre să atace navele românești de la Tulcea și Galați, în vederea acestor operațiuni, flotila fusese întărită cu două grupuri de aviație (70 și 78), spune G.I. Vaneev în lucrarea sa Flota Mării Negre în marele război pentru apărarea patriei, Moscova, 1978, pag 17-20! Deci, ordine de atac împotriva României în preziua războiului, în 21 iunie 1941! Să mai zică cineva că Victor Suvorov nu are dreptate!

Dar germanii și românii le-au luat-o înainte, astfel că bombardamentele sovietice de aviație în zona Dunării au început abia în 23 iunie, la ora 4.48 asupra Galațiului (70 bombe FAB100 lansate de pe 9 avioane decolate de la Nikolaev, aerodromurile din apropiere având pierderi). În aceeași zi este bombardată și Tulcea.

Dar să revenim la sectoarele noastre.

Sectorul Galați-Isaccea

Acest sector fiind adânc înfipt în dispozitivul românesc, activitatea navală sovietică a fost mult mai redusă, ținând mai mult de o defensivă ce s-a dorit activă în economia luptelor. Ulterior, după trecerea Prutului și avansul trupelor române în Basarabia, sovieticii au acționat preponderent pentru evacuarea navelor și materialelor, luând o atitudine strict defensivă, dar ciocnirile nu au lipsit. În acest sector se înfruntau gruparea de monitoare românești de la Galați sprijinită de Divizia 1 Grăniceri și gruparea sovietică de la Reni, aflată sub protecția bateriilor grele de la Giurgiulești-Reni.

24 iunie dimineața, 2 monitoare sovietice (Jelezneakov și Jemciujin) și 4 vedete blindate ies pe direcția Giurgiulești și deschid focul asupra cartierului Bădălan din Galați, urmate de bateriile de la Giurgiulești. Ardeal și Lahovary răspund, un avion românesc lansează bombe asupra unui convoi din aval de Reni, raportând lovituri urmate de flăcări și fum. Cam așa se vor desfășura ostilitățile în această zonă, în plus desfășurându-se operațiuni de minare, dar după cum spuneam mai sus, minele noastre vechi nu au funcționat, dar nici minele germane. Totuși, se vor raporta și victorii. La mila 63, o patrulă condusă de lt. Stoenescu Nicolae a descoperit un monitor și o vedetă blindată asupra căreia în zorii zilei de 30 iunie a tras o secție de AT Breda a Diviziei de Dunăre de pe uscat (probabil vedeta blindată BKA 143) care a fost apoi remorcată de sovietici și eșuată pe malul stâng, fiind incendiată.

După 1 iulie a început ofensiva românească peste Prut, silind trupele navale sovietice, inclusiv Armata Independentă de Litoral, să înceapă retragerea pentru a nu fi încercuite. Pentru a menține contactul, monitoarele românești au organizat incursiuni în aval de Galați, în urma cărora a fost avariat un monitor sovietic găsit camuflat în urma unei acțiuni de recunoaștere, urmată de bombardament. Dar, între timp, la 6 iulie, două monitoare românești (Ardeal și Lahovary) ies și încep bombardarea Giurgiuleștilor, susținute și de artileria bateriilor de la Garvăn care bombardează Reni. A fost doar o acțiune de testare, deoarece la 8 iulie aproape întreaga grupare navală Galați iese într-o incursiune spre Reni. Fiecare monitor a tras peste 66 de lovituri și s-au retras abia când artileria sovietică era pe cale să le încadreze. Au mai fost acțiuni tot de acest gen, până când trupele sovietice au trecut brusc la retragere, fiind amenințate cu încercuirea de avansul trupelor române din Basarabia. Recunoașterile au raportat retragerea, astfel Reniul a putut fi ocupat, la fel și alte localități. La 20 iulie întreaga forță navală română de la Galați pornește în aval spre Tulcea precedată de flotila germană de dragaj, de teama minelor sovietice. Au debarcat peste apă de Isaccea și au ocupat localitatea Cartal (mila 57), cu această acțiune terminându-se operațiunile din acest sector.

Concluzia este că această grupare nu a întreprins ofensive decât abia după ce trupele române au avansat la est de Prut amenințându-i pe sovietici cu încercuirea (deși avea o oarecare superioritate), dar retragerea forțelor sovietice practic intacte (oficial au pierdut doar o vedetă blindată) a avut repercusiuni asupra altor sectoare.

Sectorul Tulcea

Aici sovieticii au acționat puternic cu bombardamente de aviație, la care s-au alăturat și monitoarele sovietice. Bombardamentele erau zilnice, mai ales că aviația de vânătoare română, ca și în cazul Constanței, era prinsă în luptele de la Prut. Monitoarele de la Tulcea le stăteau sovieticilor ca și un ghimpe în ochi în vederea planurilor lor, astfel ei au avut nenumărate încercări de distrugere a lor, inclusiv cu aviația. Iar planurile sovietice continuau să rămână ofensive, coroborând cu acțiunile din al treilea sector, cum vom vedea mai jos.

Monitor românesc în acțiune pe Dunăre 1941

Intenția de neutralizare a monitoarelor românești de aici, Tulcea fiind un important punct strategic, de aici se bifurcau brațele care formează Delta, s-a manifestat inclusiv prin intenția de blocare a accesului acestora printr-o acțiune de minare la intrarea în brațul Tulcei. Aceasta s-a petrecut în noaptea de 25 spre 26 iunie de către trei vedete blindate sovietice. Acestea, cu motoarele reduse, au pătruns în acea noapte pe brațul Tulcea, venind dinspre Ceatalul Ismail. În serviciul de avanpost se aflau vedetele de siguranță V1 (ascunsă în stuf pe maul drept puțin în amonte de mila 42) și V1, mai în aval, pe malul stâng, în zona milei 41.

Eustațiu Nicolau, comandant al vedetei V3:

Către ora 1.20 am observat trei vedete rusești care se deplasau ca niște umbre pe sub malul stâng, înspre aval (…). Ieșind din stuf, am luat cu vedeta un drum care m-a dus către mijlocul apei, la mică distanță de navele inamice care înaintau liniștite una după alta. Distanța era atât de mică, încât înlăturând pe ochitorul de la piesa de 47mm, am ochit personal de-a lungul țevii, ca în 1877 (…) a doua lovitură a atins vedeta din mijlocul formației, către centru. Explozia proiectilului a aprins imediat un incendiu. Navele sovietice, încă cu minele la bord, au fugit înapoi, de spaima unui dezastru în cazul în care vreo mină ar fi făcut explozie la bord. În timp ce întorceau, cele două vedete care nu fuseseră lovite s-au abordat, dar au continuat retragerea cu toată viteza. Una din ele a pătruns pe brațul Chilia, a doua, care era mai aproape de mal, a atins un vârf de piatră aflat sub apă lângă farul de la mila 43, peste care literalmente a sărit, cu motoarele huruind (…) Vedeta incendiată a traversat direct Ceatalul Ismail și s-a refugiat la malul sovietic, unde a pătruns într-un canal necunoscut nouă, care ducea spre lacul Cogorlui. Această navă avea să fie găsită de români după retragerea sovieticilor la Jibirieni, așezată pe cavaleți improvizați, avariile nefiind grave, avea să fie transportată la Arsenalul Marinei, reparată și pusă în serviciul Marinei Române cu numele de vedeta nr 7, afectată Detașamentului Dunărea de Sus, la Turnu Severin. Referitor la acest angajament naval, a tras și V1, dar celelalte două vedete rusești au reușit să scape.


Angajamentul vedetelor fluviale (25/26 iunie 1941)

Această intervenție a împiedicat blocarea prin minare a Grupării tactice Tulcea în aval de Ceatalul Ismail. Românii ripostează instalând un al doilea baraj de mine magnetice de către unitatea apărării sub apă la gura brațului Chilia, dar cum am spus mai sus, aceste mine s-au comportat sub așteptări.

Atacurile aeriene au continuat, la 29 iunie Catargiu a fost încadrat de bombe de aviație, schijele au ucis 7 marinari și au rănit alți 12. Deși a fost avariat, monitorul a putut să-și continue misiunile, chiar dacă posturile de radio sovietice au anunțat scufundarea a două monitoare românești în zona Tulcea. Eroare. În aceeași zi, Kogălniceanu doboară un avion inamic. Duelurile de artilerie au fost frecvente, la acestea participând și monitoarele noastre, cu rezultate vizibile, după retragerea sovieticilor au rămas mai multe nave avariate în port.

În sfârșit, la 30 iunie a apărut aviația românească de vânătoare pe cerul Tulcei. Șapte bombardiere sovietice au fost doborâte în acea zi. Au început operațiunile de dragaj, iar la 3 iulie monitoarele au sprijinit cu foc reluarea localității Ceatalchioi pe malul nostru (între Ceatal Tulcea și Ismail) pierdută la 27 iulie de trupele noastre din Div 10 Inf, vom vedea mai departe acțiunile ofensive sovietice din primele zile ale războiului. În noaptea de 8/9 iulie, monitoarele românești de la Tulcea au pornit spre brațul Chilia încercând să angajeze flota sovietică în retragere alături de bateriile de la Pătlăgeanca și Ceatalchioi, dar fără rezultate vizibile. Cert este că atacurile aeriene sovietice din această perioadă au scufundat în parcul flotant de la Ceatal Sf. Gheorghe remorcherul Salamis și două șlepuri atelier SRD. A mai urmat (19 iulie) un duel de artilerie între Kogălniceanu și Udarnîi, primul trăgând 40 de obuze, dar fără rezultate. La 20 iulie, flota de la Tulcea avansa în față cu dragoarele de curățat minele, la ora 19.00 satul Lascăr Catargiu de pe malul nostru (ocupat de sovietici la 25 iunie) fiind reocupat de trupele române.

Monitor românesc camuflat pe poziție în Delta Dunării

Dar pentru a vedea cu de s-a ajuns ca puncte de pe malul nostru să fie ocupate de sovietici, va trebui să ne referim l al treilea sector, cel mai depărtat de Galați, către vărsarea în Marea Neagră.

Sectorul Chilia Veche – Periprava – Sulina 

Partizanilor ideii de apărare sovietică a teritoriului patriei le recomand să citească capitolul următor.

Delta Dunării din acest sector era mai mult o întindere mlăștinoasă, acoperită de stuf și brăzdată de lacuri, bălți și gârle, precum și de canale, cu rare petice de uscat în afara marilor grinduri. Cum apele au fost mari în vara anului 1941, grindurile deveneau insulițe, nu depășeau în general înălțimea de 6-7 m peste nivelul mării. În acest teren dificil era apărarea română, greu de aprovizionat și greu de susținut. Vorbesc de apărare, când de fapt sovieticii ne acuză permanent de atac, în sensul că noi i-am atacat mișelește la 1941 alături de fasciștii germani etc. Dar cum de noi aici trebuia să ne apărăm? E simplu, sovieticii, surprinși de atacul germano-român de la 22 iunie 1941, și-au cam pierdut capul și lanțul de comandă, așa cum spuneam în Cine e agresorul (I). Astfel, în zonele de frontieră dați peste cap, nu prea știu ce au de făcut, cer instrucțiuni, dar nimeni nu le spune nimic, Stalin, dezamăgit de eșecul pregătirilor sale de ani întregi, nu se va adresa poporului decât abia după trei săptămâni. Astfel, comandanții locali au acționat după capul lor, dar cu teamă, dacă ar fi ieșit din litera ordinelor inițiale, ar fi riscat împușcarea, la fel cum s-a petrecut cu mulți dintre ei. Așa că unii, din zonele mai ferite de primul val de atac germano-român, au acționat conform ordinelor din plicurile sigilate, pe care în acele momente le-au desfăcut pe propria lor răspundere. Așa s-a întâmplat și aici, în acest sector. Sovieticii, departe de a se apăra, au acționat strict ofensiv, conform planului inițial, prezentat mai sus în scrierile lui Victor Suvorov.

Sovieticii au urmărit să pună stăpânire pe malul românesc nu numai pentru a avea controlul total al brațului Chilia, ci pentru că așa era planul inițial de atac sovietic. Aviația sovietică a atacat permanent garnizoanele românești, punctul de comandă Sulina fiind bombardat de 2-3 ori pe zi, în condițiile în care aviația română a apărut în zonă mult mai târziu, în 30 iunie. Românii plasează mine de curent, cu rezultate necunoscute, dar putem bănui că acestea nu au funcționat.

După unele acțiuni de cercetare la 23 și 24 iunie, în seara zilei de 24 iunie 1941, o companie sprijinită cu foc de monitoarele Udarnîi și Martînov a fost debarcată din patru vedete blindate la Satul Nou (Lascăr Catargiu, fost Novo Selo după denumirea rusească de dinainte de 1918). Compania debarcată a fost urmată de un batalion de infanterie. Acțiunea reușind, a fost continuată la 25 iunie cu debarcarea la Pardina a infanteriei sprijinită de două nave de război. Plutonul românesc de acolo s-a retras, totuși, batalionul 15 infanterie marină a continuat să se mențină la gura canalului Pardina cu două șalupe armate, un bac cu un tun de 47 mm, două bărci și lotci cu puști mitraliere. Ziua următoare, 26 iunie, două batalioane sovietice de infanterie, cu un divizion de artilerie de câmp, o baterie grea și o companie care de luptă au atacat puternic Chilia Veche (apărată de bat 15 inf marină), cu sprijinul grupării navale de la Ismail. O desfășurare copleșitoare de forțe sovietice, semn că aceste trupe erau pregătite din timp pentru așa ceva.

La ora 3.00 artileria sovietică a deschis un puternic foc de baraj asupra centrului de rezistență al batalionului, al cărui teritoriu, în urma apelor mari, era redus la dimensiunile unui mic ostrov. Opt vedete blindate s-au ivit pe fluviu la liziera de nord a localității unde au debarcat un detașament de infanterie, în timp ce alte vedete executau o diversiune la flancul stâng, debarcând un mic grup de infanteriști. O vedetă blindată remorcând două bacuri cu trupe a venit pe canalul Tătaru, pătrunzând în spatele flancului stâng al apărării. Trupele debarcate au întors apărarea liniei întâi a apărării și poziția rezervei batalionului, rezistența lipsită de sprijinul artileriei proprii (cu pozițiile inundate) a fost dezorganizată. Subunitățile de pe linia a doua s-au retras pe grindurile Câșla și Stipoc, unde s-au instalat în apărare cu sprijinul ambarcațiunilor armate. Restul batalionului a fost scos din luptă cu pierderi mari în oameni și materiale, Chilia Veche a fost cucerită de sovietici. Retragerea românilor a fost acoperită de hidroavioanele de la Mamaia, Savoia-Marchetti, greoaie, dar care totuși au lansat bombe de 25 și 50 kg asupra Chiliei Noi și navelor sovietice. G.I.Vaneev, în cartea citată, precizează că forțele debarcate la Chilia Veche au fost de valoarea unui regiment (Reg 287 Pușcași).

Pierderea Chiliei Vechi (26 iunie 1941)

Păi bine, oameni buni, sovieticii atacă cu un regiment întreg niște grinduri și insule în Delta Dunării, în timp ce divizii întregi se topesc pe front în fața Wermachtului! Care e logica? E mai simplă decât credeți. Comandanții locali sovietici nu știau nimic, habar nu aveau că în zona centrală a frontului germanii au pătruns deja zeci de kilometri, habar nu aveau de ce se întâmplă pe alte fronturi. Au aflat doar că a început războiul, așa că au pus planurile în aplicare, au atacat. Ce rost avea să arunci un regiment pentru câteva ostroave și insule din Delta Dunării, dacă nu aveai cum să continui ofensiva gândită inițial așa cum arăta Victor Suvorov? Dar inițial, în condițiile gândite de strategii de la Kremlin, în ipoteza unui atac prin surprindere al trupelor sovietice, totul se înscria după planul inițial perfect. Un regiment ocupa Chilia Veche, dar trebuia urmat de altul care să meargă mai departe, ocupând Sulina, apoi tăind toate brațele Dunării, concomitent Constanța ar fi trebuit bombardată și ocupată (vezi Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul), flota sovietică de Dunăre ar fi trebuit să avanseze în amonte și să ocupe podurile securizate în prealabil de diviziile aeropurtate cu bazele în Crimeea, izolând Dobrogea de România. Apoi, armatele blindate a 9-a și a 18-a, cele mai puternice din Armata Roșie, aflate în sudul Basarabiei, ar fi trebuit să treacă Prutul și în câteva ore să ocupe zona petroliferă a Ploieștului, tăind rezerva de petrol a Germaniei (ne amintim cât efort au depus anglo-americanii să bombardeze acest perimetru petrolier în 1943-1944, atunci când prin ocuparea Italiei România a ajuns în raza bombardierelor anglo-americane). Fără petrolul românesc și cel sovietic, Germania ar fi capitulat în mai puțin de trei luni (vezi Cine e agresorul (I)).

Acesta era planul superb al lui Stalin, dar Hitler i-a luat-o înainte cu câteva zile. Dar comandanții locali, de divizii aflate în sudul Basarabiei, au urmat planul inițial, au ocupat Chilia Veche și alte puncte, gata de ofensiva următoare. Adevărul e că ei nu știau ce se întâmplă pe alte fronturi, nu știau că de fapt nu ei, ci germanii atacau, ei știau că a început războiul. Mare a fost surpriza lor când comandanții de armate au început să le ia divizii din subordine ca să le bage pe front să astupe golurile produse de ofensiva germană. Așa că s-a terminat cu ofensiva peste brațul Chilia, s-a terminat cu vechile planuri de război. Și acești comandanți de armate doar improvizau, nu aveau nicio directivă de la Stalin, comandantul suprem. Tocmai pentru asta, unii dintre ei vor fi făcuți țapi ispășitori și împușcați din ordinul aceluiași Stalin.

Dar revenind la Delta Dunării. După ocuparea Chiliei Vechi, sovieticii au ocupat și Ceatalchioi, restul bat 15 inf marină s-a instalat în apărare pe grindul de la mila 23. La 29 iunie trupele românești ocupă grindul Stipoc pentru a-și rectifica poziția. Sovieticii își concentrează forțele pentru ocuparea ultimului centru românesc de rezistență pe drumul spre mare, Periprava, apărat de Bat 17 inf marină. În pregătirea atacului, la 28 iunie, avioane sovietice bombardează puternic Ceamurlia (Carmen Sylva, azi Crișan), scufundând două șlepuri port tun și 20 de oameni fiind uciși, din secția de artilerie grea plutitoare a Detașamentului Maritim nr 1 Sulina (căpitan Constantin Horjea).

Monitor românesc camuflat în deplasare

Tentativele de debarcare sovietice în zona Periprava au fost însă respinse, terenul era mai înalt și mai puțin inundat, mai era și baterie de 47mm antitanc care a ajutat apărarea, cu toată superioritatea artileriei sovietice de la Jibrieni, Vâlcov, Solomonov și sprijinului grupării de la Ismail.

Mai mult, 11 iulie 1941:

Ieșind din canalul Solomonov, vedetele (sovietice) au făcut un rondou spre malul românesc, la 2-3 km de Periprava. Un tun antitanc aflat pe poziție a deschis focul cu proiectile explozive de la 1200 m. Proiectilele trase prin surprindere au lovit vedeta din cap. catargul zboară peste bord, alte lovituri se înfig în corpul navei și în suprastructuri. O puternică explozie zguduie vedeta de la prova la pupa și nava dispare sub apă lăsând în urmă un fum negricios (…). Între timp, mitralierele din adăposturile de pe mal și-au concentrat focul asupra celei de-a doua vedete care aparent a stopat. Tunul o ia drept țintă, lovind-o în repetate rânduri. Incendiată, vedeta este părăsită de echipaj, care se refugiază înotând spre malul sovietic (…) Purtată de curent, se împotmolește în malul românesc unde continuă să ardă în timp ce muniția de la bord explodează în rafale. Emil Vârtosu, Corespondență de război, revista Marea Noastră, iulie-august 1941. Era vorba probabil de vedetele BKA 111 și BKA 134.

În urma desfășurării ofensivei românești în Basarabia, sovieticii încep retragerea, începând cu Corpul 14 Armată din sudul Basarabiei. Flotila de Dunăre sovietică începe și ea retragerea spre mare. Pentru acoperirea retragerii, în noaptea de 11 spre 12 iulie avioane sovietice bombardează violent Sulina și împrejurimile. Legăturile cu Periprava sunt distruse. Intuind retragerea sovietică, vedetele blindate românești V5 și V6 instalează un baraj de mine, dar ca și în cazul celor precedente, nu a funcționat. După recunoașteri de ambele părți, din 19 iulie a început evacuarea sovieticilor din Delta Dunării.

Acțiunile de luptă au început din 19 iulie 1941 ora 23.55 și s-au desfășurat în mai multe episoade.

Acțiunea de la Periprava a Flotilei sovietice de Dunăre

19 iulie 1941

Prima încercare de trecere a fost făcută de nave sovietice venite de pe brațul Solomonov care au încercat să treacă spre Vâlcov. Primite cu foc, acestea s-au retras și au ripostat, alături de artileria de la Vâlcov. O a doua încercare, între 3.30-4.00, cu două vedete și un monitor, focul românesc a distrus o vedetă blindată sovietică (vedeta BKA 124, lovitură ochită de caporal tunar Dumitru Moldoveanu, conform D. Smeu, Corespondență de război, revista Marea Noastră, nr 26/august 1941). Între orele 4.10-4.20, trei monitoare și șapte vedete, venind dinspre Chilia, aveau să se angajeze în forțarea trecerii prin fața pozițiilor românești, alte vedete, în jur de șapte, aveau să vină dinspre Vâlcov și să debarce un detașament la liziera de nord a satului Periprava, lângă piramida geodezică, pentru respingerea căruia a intervenit rezerva batalionului (grupa de comandă), jandarmii și grănicerii. Către ora 6.50 alte două vedete blindate venind dinspre Vâlcov s-au apropiat de malul românesc.

Se apropie mult de rețelele noastre ghimpate și deschid un foc puternic (…) Din nou se pun în mișcare tunurile noastre anticar… Lovită, vedeta 113 începe să dea bandă. Deodată o vedem că ancorează și stopează mașinile. Loviturile noastre nu o cruță și reușesc să-i rupă lanțul ancorei. Vedeta e acum liberă și în voia apei. În sfârșit, un alt obuz de 47, tras chiar de căpitanul Ghimpețeanu, lovește în tancul de combustibil și acesta ia foc. Pe Dunăre din nou liniște. Numai de la Vâlcov apar patru șalupe să adune din valuri pe cei ce reușiseră să scape. În răstimp vedeta este 113 e târâtă de curent spre malul nostru, unde se pune și ea pe uscat la vreo 40 metri, mai jos de vedeta 124. Amândouă ard. (E. Vârtosu, Pretutindeni, totdeauna, București, 1942, pag 61-63).

Vedetă blindată sovietică lovită, incendiată și eșuată la Periprava

de către tunarii Batalionul 17 infanterie marină 

Ultimul episod al operației de forțare a avut loc către 11.50, când 16 nave (monitoare, vedete, vase armate) au izbutit să treacă precedate de un adevărat ciocan de foc de la nave și artileria de uscat. Nici o navă nu a fost scufundată, calibrul redus și numărul mic de tunuri nu a putut face față. Flotila sovietică de Dunăre a reușit să se retragă în delta Chiliei, dar atacurile aviației au continuat, la 15 iulie fiind scufundat la Sulina puitorul de mine Aurora. În noaptea de 19 spre 20 iulie flotila sovietică a ieșit la mare prin brațul Oceacov, fiind așteptate și însoțite până la Odessa de o importantă grupare navală cuprinzând crucișătorul Komintern, liderul Harkov (fratele liderului Moskva scufundat în largul Constanței la 26 iunie, vezi Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul), distrugătorul Bodrîi, Șaumian, două canoniere, zece vedete torpiloare și șase nave de pază, mai mult decât întreaga flotă maritimă românească.

De la Odessa aceste nave ale Flotilei sovietice de Dunăre vor fi trimise în zona Nikolaev-Kherson de unde vor participa la luptele de pe Bugul inferior și Nipru. La retragerea sovietică din Kiev, monitoarele Martînov, Rostovțev și Jemciujin vor fi distruse de propriile echipaje pentru a nu cădea în mâna germanilor, Udarnîi va fi scufundat de aviația germană în baia Tendra la 19 septembrie. Jelezneakov va fi retras la Sevastopol, apoi în Caucaz, la Poti, supraviețuind războiului.

În Delata Dunării, bat 16 și 17 inf marină au trecut brațul Chilia la Chilia Nouă și Vâlcov la 21 iulie, pe urmele unităților sovietice în retragere, înaintând pe malul basarabean, capturând prizonieri și materiale. Acționând ca prim eșalon al Diviziei 10 inf, au intrat în localitățile Tatar Bunar, Bugaz și Cetatea Albă la 26 iulie. O mențiune specială pentru Bat 17 inf marină, citat pe Ordinul de Zi nr 5 din 6 septembrie de către Ion Antonescu, batalion care s-a menținut pe pozițiile atacate de la Periprava 30 de zile, și a efectuat patru incursiuni peste brațul Chilia, și prin foc bine condus a distrus șase vedete, un șlep, un remorcher și a produs avarii la două monitoare. După ce a trecut Dunărea a fost prima unitate română care a intrat în Tatar Bunar în noaptea de 23 spre 24 iulie. În primul război mondial noi nu am avut unități de infanterie marină, astfel că vara lui 1941 a fost debutul în luptă a acestui gen de forțe din armata română.

Însă atacurile aeriene sovietice în Delta Dunării au continuat pe parcursul verii (2 august este distrus șlepul românesc  MR6 la Sulina, 18 august este avariat un șlep german, 6 septembrie scufundată o vedetă germană de dragaj, au fost atacate de mai multe ori monitoarele românești, dar datorită ripostei a.a. au fost doar avarii ușoare) încetând abia după căderea Odessei și a Crimeii, teritoriul românesc ieșind din raza de acțiune a aviației sovietice. Ne mai întrebăm dacă trebuia să continuăm peste Nistru.

Concluzii

Deși în campania fluvială din 1941 nu am pierdut nicio navă importantă, totuși se desprind unele concluzii mai puțin favorabile. În primul rând, nu a existat un comandament militar unic, nici măcar pentru cele trei sectoare, acestea practic au dus fiecare războiul lor. Un comandament unic al zonei, care să aibă în subordine și aviație, chiar să-și poată răsfrânge autoritatea asupra trupelor terestre cum ar fi Divizia 1 Grăniceri și Divizia 10 Infanterie, ar fi putut duce războiul cu rezultate mult mai bune. Astfel, cooperarea dintre sectorul Galați – Isaccea și artileria Diviziei 1 Grăniceri ar fi putut fi mai strânsă, acțiunile coordonate, astfel ca Reniul să poată fi neutralizat în mare măsură de la debutul ostilităților. Chiar și așa, la retragerea sovieticilor din Reni, nu au fost folosite proiectoarele marinei, astfel că navele sovietice au putut scăpa neatinse, ele acționând în sectoarele din aval, îngreunând misiunea navelor române de aici. Faptul că practic nu am avut aviație în prima săptămână de confruntări a adus sovieticilor un avantaj major, eficiența avioanelor românești s-a dovedit atunci când au intervenit, din prima zi (30 iunie), când au doborât șapte bombardiere sovietice.

Un aspect esențial s-a dovedit importanța stăpânirii malului, acesta influențând decisiv desfășurarea luptelor navale pe fluviu. Nu sunt de mirare atacurile sovietice de la Chilia Veche și Periprava tocmai în acest context. În mod sigur vor fi mulți care vor motiva acestea prin nevoia de a asigura retragerea Flotilei sovietice în siguranță, justificând în acest mod atacurile începute încă de la 23 iunie. Totuși, ipoteza nu prea stă în picioare, dacă privim situația de ansamblu pe întreg frontul de est și în special pe cel românesc, inclusiv atacurile asupra Constanței.

Nu este un argument decisiv, dar prea se potrivește cu imaginea de ansamblu de care vorbeam, care dovedește o tendință sovietică mai degrabă ofensivă, decât de apărare, cu toate că toate mediile istorice rusești susțin în continuare teoria deplinei surprinderi a Armatei Roșii în 22 iunie 1941. Da, sunt de acord, au fost total surprinși, dar au fost surprinși de atacul german și român chiar în momentul în care se pregăteau pentru propriul lor atac devastator. În asta constă surprinderea, iar acțiunile lor ulterioare cam confirmă acest lucru.

Urmează să vorbesc despre frontul principal, cel de pe Prut și nordul Bucovinei, dar asta într-un articol viitor.

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.

5. Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, marina română în al II-lea război mondial, editura Făt-Frumos, București, 1996, 2 vol.

6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ostrovul_Limba

7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_%C8%99i_golful_Musura

8. http://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_Maican

 

 

 

Comments

comments

10 Responses to “Cine e agresorul? (III) Delta Dunării”

  1. mihai says:

    foarte interesant acest capitol nestiut al istoriei noastre!!
    0.o Cum de nu s-a studiat/expus asa ceva in scoli, in manualele de istorie??? e aberant ce porcarie de istorie trunchiata si “aranjata” doar din cateva unghiuri, avem in manuale si lasam copiilor sa studieze si ei spalarea pe creier la randul lor!!! NU e 0K, frate!
    si noi ironizam sau comentam ironic atunci cand auzim un basarabean referindu-se la “fascistii romani” care au invadat Basarabia! Pai, frate, nu e mare diferenta intre ce istorie au ei predata si ce avem noi in scoli! Suntem la randul nostru foarte lezati! pai ce citesc aici subiectul acesta cu Cine e agresorul, atat de multe date si cu o asemenea importanta si sunt tinute la debara, in mizerie, nebagate in seama?
    Ce se intampla de fapt?? mai e urss la putere azi?? cine face istoria asta? :|

    • MMM says:

      Recunoaşterea acestui fapt (clar, ACUM) ar însemna aruncarea la gunoi a mii de studii scrise de “istorici”, a milioane de pagini şi a sute (sau poate mii) de titluri academice dobândite prin susţinerea teoriilor demolate de Suvorov/Rezun şi Solonin.
      Mai pe scurt, ar însemna ca mulţi să admită că s-au înşelat teribil. Şi orgoliul îi va împiedica să admită PUBLIC acest lucru.
      PS: nici despre vitejiile de alcov ale Reginei Maria nu se va scrie nimic în manuale – şi e OK aşa. Sunt unele lucruri care e mai bine să nu fie expuse public, mai ales copiilor, dacă se doreşte să li se insufle un oarecare simţ patriotic. Părerea mea…

  2. itdr says:

    Felicitari!
    Bun studiu. Succes pe mai depare!
    Pe buna dreptate, atunci rusii aveau intentii ofensive iar manevrele din sudul frontului (zona Dunarii și Romania) le-ar fi asigurat bine flancul si ar fi taiat aprovizionarea germanilor cu petrol si alimente.
    Dar aveau un mare handicap: cu strategi buni in marile comandamente dar cu comandanti de unitati (regimente) slabi si ingroziti de NKVD.
    Apoi, in acele zile, capacitatea de reactie a lui Stalin (zeul razboaielor si geniul geniilor…) a fost, in primele zile de la declansarea invaziei germane, sub spectrul bauturii…
    In prima faza a razboiului, soarta ne-a fost favorabila.
    Ca peste doi ani totul a fost altfel, este de scris si de invatat.
    Oricum, daca in 1940 armata romana a avur ordin de non-combat, in 1941 a spalat rusinea unei clase politice anterioare fricoase.
    Cine nu trage sabia, chiar slab, nu are voie sa discute la masa tratativelor. Este cea mai veche cutuma a dreptului international.
    Cu respect.

    • Adi says:

      Armata nu si-a spalat rusinea in 1941 pentru ca orice armata daca vrea poate sa reziste. Cit timp asta nu e important si agresor intodeauna ramine cel care pierde, care la afacerea Skoda era dezinteresat cu toate ca stia prin Siguranta ca Ungaria lui Horti se pregatea sa atace regatul de paie Romania.

      • Cristian Negrea says:

        Eu consider ca armata si-a spalat rusinea din 1940, mai ales ca in 1940 rusinea nu era a armatei, ci a politicului care ordona armatei. In 1940, armata era gata sa se bata, dorea sa se bata, dar ordinele de sus le-au interzis lupta, de aici a iesit ceea ce am vazut. Au fost putine cazuri de rezistenta armata, dar au existat, impotriva ordinelor, ca si cazul prezentat de mine al capitanului Napoleon Popescu in batalia de la Giurgiulesti. Faceti o mare confuzie intre armata si factorul politic de decizie.

      • MMM says:

        Confuz… Nu cred că ARMATA, ca instituţie, e vinovată de scandalul Skoda. De asemenea, nu Siguranța Statului se ocupa de ameninţări externe, ci Informaţiile Militare şi alte instituţii abilitate (SSI, spre exemplu).
        ARMATA răspunde la ordinele primite; dacă nu, e război civil.

  3. Istoricul fanatic says:

    Felicitari pentru articol.Nu am stiut de acest aspect din istoria Romaniei. Ma intreb totusi de ce rusii cand au castigat razboiul nu au incorporat Delta Dunarii la URSS?Romania era practic la mila lor.Eram abandonati de catre toti.

    • Cristian Negrea says:

      Sa nu uitam ca la Conferinta de Pace de la Paris din 1947 s-au admis granitele din 1940, ori URSS-ul nu avea atunci cum sa ceara mai mult, nu inca. Au mai fost tentative in 1945 pentru ocuparea Maramuresului istoric dintre Gutâi si Tisa, abandonat datorita rezistentei populatiei locale. Pe de alta parte, URSS ia Insula Serpilor ilegal in 1948. La acea vreme ei nu se mai ocupau de problema granitelor, din moment ce Romania era deja ocupata militar de URSS si parea ca va ramane pe veci in lagarul socialist.
      Spre comparatie, acolo unde nu au ocupat tara militar (Finlanda) au impus cedari teritoriale mult mai mari decat cele din 1940. Astfel, la tratativele de pace sovieto-finlandeze din 1944, Finlandei i se ia singura iesire la Oceanul Inghetat, portul Petsamo, care nu a avut nimic de a face cu razboiul de iarna din 1940, sovieticii nu au avut nicio cerere atunci fata de acesta. Aspect uitat cu desavarsire de istoricii nostri de astazi.

  4. Constantin says:

    NU trebuie blamati istoricii. O carte de istorie, oricat de voluminoasa ar fi, nu poate cuprinde in intregime multitudinea de intamplari dintr-o anume periaoda de razboi sau nu.
    In aceste zile citesc o carte de cca 800 pagini ale unui istoric contemporan care prezinta (iunie-iulie 1941)DOAR o parte a evenimentelor considerate de unii holocaustul romanesc.
    Articolul de fata ca si bibliografia atasata demonstreaza acest lucru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


5 × two =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>